Constructorii de gropi

Mai întâi se aude un huruit discret. Ar putea fi o bormaşină de prin vecini. Apoi, zgomotul se amplifică şi primul gând este dacă nu cumva burghiul a scăpat şi prin peretele apartamentului tău.

Geamurile au un zumzet uşor şi doar ele iţi pot arăta adevăratul spectacol: un excavator tras în faţa blocului, la doar cinci metri de colţul balconului de la etajul 1. În jurul lui sunt vreo câţiva muncitori şi meşterul, acesta din urmă fiind fără cizme de cauciuc, dar şi el îmbrăcat într-o tunica de salopetă, singurul care-si permite luxul de a fuma. Sunt câteva momente de magie, un balet cu gesturi ferme şi cupa utilajului începe să înfulece lacomă. Se naşte o groapă. O nouă groapă. Până la un anumit punct, ceva incitant. Va fi o nouă călătorie în rărunchii pământului, sau doar o navetă scurtă până la prima încrengătură de ţevi? Deocamdată, nimeni nu are habar. 

         De când se ştiu ei, românii construiesc gropi. Una lângă alta, aceste gropi au degenerat în şanţuri, în canale sau, având pământul aferent lângă ele, în diferite forme locale de relief. La gropi stăm bine. Dacă grâul are nevoie de ploaie când câmpului îi este sete, gropile se fac tot timpul anului. Stând drept şi judecând la fel, stăm bine atât la cele acoperite, cât şi la cele neacoperite. Spun unii că acestea din urmă ar putea fi o explicaţie a nivelului de civilizaţie pe care l-am atins din moment ce, oferta de gropi neacoperite fiind atât de irezistibilă, numeric vorbind, dar şi variată în acelaşi timp, mulţi au dat prin ele.

        Sprijiniţi în cazmale, asemenea ciobănaşului lui Grigorescu, muncitorii sporovăiesc şantierisme de-ale lor. Doar meşterul, un pic mai fudul, stă deoparte şi se scarpină la genunchi cu mâinile înfipte în buzunarul tunicii lui de salopetă. Au mai săpat două gropi azi şi n-au reuşit să dea de urma fisurii din ţeavă. Încă una şi blocul va fi înconjurat de capcane care vor zădărnici intenţiile eventualilor atacatori, la fel ca în evul mediu, împrejurul marilor castele. Ce să fie oare ? Ce blestem mai e şi ăsta ?

         Groapa a devenit pentru români ceva obişnuit. Am fost multă vreme chiar cu un picior în ea. Dar, de bine de rău, am ieşit. Sau doar am schimbat piciorul ?... Groapa ne-a însoţit în timp şi ne-a marcat evoluţia. Nu neapărat dezvoltarea, cât străbaterea noastră. De dezvoltare mi-e greu sa vorbesc.  De la o vreme, am inceput să privim groapa ca pe ceva  constructiv, să ne obişnuim cu ea, şi să ni se pară ceva normal că se sapă atâtea gropi. Face parte din sensul vieţii, din mersul ei. Constructorii de gropi au de lucru în permanenţă. Gropi mai mult sau mai puţin reuşite ne apar peste tot. Câteodată, le hulim cu patos, un pic nedrept, de parcă nu ar fi ale noastre.  Dar gropile, mici ciupituri în asfalt, ori gropi de doi pe trei şi adânci de un metru jumate, sau hăuri înrudite cu prăpăstiile, gropile, spuneam, fac parte din rotirea noastră de la o zi la alta. Este îngrijorător câte gropi se sapă, frenezia cu care se tot construiesc gropi în ţarcul balizelor împrejmuite cu benzile galbene de „Avarie”. Dar şi aşa, scoarţa încă mai duce. Nu mă întrebaţi ce jertfă ar putea opri această cursă. Social, politic, economic, uman, dacă vreţi, suntem în acelaşi trend.

         În depărtare, ca prin ceaţă şi un pic de abur de la ţevile din adâncuri, se zăreşte silueta unei arătări. Nu este Ana din legendă, ci unul dintre muncitori.  Are coşul braţelor încărcat cu două pâini şi-un pet de bere. Meşterul, un Manole de duzină, aflat în dotarea şi ştatele termoficării locale, comandă oprirea lucrărilor. Pauză de masă. Se mănâncă din borcan, pe malul gropii care încă mai fumegă. De la o înghiţitură la alta, se ia decizia ca mâine să aducă detectorul: ”Aşa nu se mai poate!”. Din când în când, bolovanii din vârf se rostogolesc la vale, acolo de unde au venit când, deodată, unul dintre muncitori, luminat brusc, are o revelaţie: „Şefu’, păi mâine e vineri’”. Da chiar, sfânta zi din preziua weekendului are nevoie de ceva mult mai sacru.

        ... De când se ştiu ei, românii construiesc gropi. Au această vocaţie. Şi, ca orice vocaţie, nu le-o poate lua nimeni.