Conflictul, ca stare de spirit

Istoria mai veche sau mai nouă a lumii  consemnează destui lideri revizionişti, unii dintre ei încă în viaţă. Nu ştim dacă este un simptom generat de lipsa de jucării în copilărie ori de vreo apetenţă pentru geografia “administrativă” a globului, dar luăm act de tulburările lor şi ne încărcăm cu nelinişti cotidiene atunci când vine vorba de pacea lumii.

De dincolo de graniţe, veştile proaste vin şi nu mai pleacă, făcându-ne să tresărim, tot mai alergici la stările  conflictuale care pulsează  pe hartă. Ne temem pe bună dreptate de ameninţările externe, de zumzăiala tancurilor ruseşti, care nu “alipesc”, ci doar “reîntregesc”, de sosirea “fraţilor” americani veniţi în zonă cât să fie mai aproape dacă e rost de vreo cafteală la Marea Neagră, completând astfel tabloul plin de suspans din ultima vreme. Stimulii externi la nelinişte nu pot fi ignoraţi, dar şi în ţară conflictul a devenit  un status.

Disputa politică, animată mai mult acum în an electoral,  fără a avea nicio eleganţă şi expunere plauzibila de motive şi demnă de luat în seamă, trădând doar ambiţii de a ajunge la ciolanul mai cărnos, este dizgraţioasă şi denotă o imaturitate, chiar şi după 25 de ani de rodaj în democraţie. Peste tot şi peste toate, gâlceava preşedintelui Băsescu cu premierul Ponta completează tabloul belicos al unei scene politice de la care se aştepta decenţă şi mai mult echilibru. Hârjoana lor, asezonată cu ironii ieftine, glume deplasate şi puneri la punct “obrăznicoase” nu face decât să întreţină o stare conflictuală contraproductivă, asemenea unui fum gros şi înnecăcios, de care românii s-au săturat şi, din pacate, nu ştiu cum să se mai ferească. Pentru că a devenit  tot mai greu să găseşti oaza de aer proaspăt, mai curat, în condiţiile în care scena politică este atât de poluată şi, in egală măsură, poluantă.

Fiecare dintre cei doi are o părere bună despre el însuşi dar deplorabilă despre celălalt, iar pentru a-şi pune la punct adversarul sacrifică mult timp în căutarea celor mai dure replici. Şi asta  tocmai atunci  când ţara resimte mai acut nevoia unui semn bun, de linişte, de progres, de acel ceva dătător de speranţă. Grohotişuri de hăhăieli şi ironii de gang, revanşarde din cale-afară, fac parte intrinsecă din meniul cotidian al luărilor de poziţie la nivel înalt. Cei mai importanţi oameni din stat  îşi fac un titlu de glorie din nimicurile pe care şi le aruncă, devenind ei inşişi la rândul lor nişte ţevi de tun care bombardează şi subminează pacea locală la nivel de ţară. Conflictul e în noi, ca stare de spirit. Îl votăm sau îl boicotăm prin absenţa noastră de la vot, în fapt şi asta fiind tot o opţiune nefastă, oricum avem parte de el. De fiecare dată am ajuns să votăm căutând răul mai mic, pentru că politicienii zilei, de la cel mai înalt nivel în jos, au construit prea puţin în materie de decenţă şi bun-simţ.  Nu-i de mirare că la nivelul străzii am devenit nişte nervoşi, războinici şi prea uşor irascibili. La rândul său, conflictul a devenit şi el o politică naţională.

…Într-o ţară care respiră greu şi neliniştile tind a avea ceva malign în ele, în care conflictul este un perpetuum mobile, o veche zicală spune că “cine seamănă vânt culege furtună”. La noi, vântul a rodit şi producţia de furtună la hectar întrece orice aşteptare. În mijlocul ei, noi toţi.