Confiteor: 4. timpul nu mai are răbdare
0Este încă foarte devreme şi mă surprind venind deja la birou. Nu este nimeni în toată clădirea, gardianul mă întreabă dacă am mult de lucru. Ce răspuns este politiquement corect? Atitudinea pe care am adoptat-o, în faţa evidenţei, implacabile, la un moment dat, a fost diferită. Probabil în funcţie de moştenirea culturală a fiecăruia.
Şefii au venit şi continuă să sosească la ore normale, însă pleacă foarte târziu. Nemţoaica, pragmatică, vine la ora la care trebuie şi nu stă nicio secundă mai mult, dar sare prânzuri. Olandeza soseşte foarte drevreme, sare prânzuri, pleacă târziu. "Presseurop" este a doua casă a ei. Englezul vine calm, nu foarte devreme, pleacă primul. Nu face nimic mai mult decât strictul necesar cerut de fişa postului. Franţuzoaica luptă pe toate planurile, în Comitetul de întreprindere de care vă vorbeam în nota precedentă, la redacţie, în zecile de şedinţe care au loc (la ce bun, mă întreb din ce în ce mai des, din moment ce alegerea noastră, a echipei, a fost să nu facem grevă - nu ar fi servit la nimic, la Paris - ci să ne facem munca până la capăt, cu profesionalism şi cât mai mult calm...). Webmasterii, un englez şi o mexicancă, muncesc enorm zilele acestea, atât pentru site cât şi pentru găsirea de soluţii tehnice de continuare a proiectului: titlu, servere, arhive, fişiere, conturi Twitter şi Facebook...Pentru a-ţi consacra sfârşitul de săptămână şi nopţile acestui site trebuie să fii şef sau român...
Pentru toţi, din senin, condiţiile metereologice s-au înrăutăţit, iar timpul nu mai are răbdare. Ce este mai urgent de făcut: să-ţi contactezi partenerii şi prietenii pentru a-ţi lua la revedere, să-ţi salvezi blogurile, adresele electronice, dosarele, fotografiile care conţin în creuzet toate evenimentele interesante şi neaşteptate la care ai participat? Să faci un tri în sertarul şi biblioteca care s-au tot înmulţit în aceşti ani în care ai tot strâns în jurul tău obiecte familiare, din necesitate? Să le scrii cititorilor? Prietenilor virtuali pe care nu i-ai întâlnit niciodată dar care sunt acolo şi care ştiu că este foarte greu în aceste ultime ore...
Mă uit în jurul meu: biblioteca şi biroul meu au devenit o copie conformă a ceea ce sunt. Cioran, Le monde en 2014, Montesquieu, Horia Roman Patapievici, Constituţia republicii virtuale Uzupis (din Vilnius), Bernard Poulet cu a sa "La fin des journaux", Alexandru Muşina, Etienne Liebig şi "De l'utilité politique des Roms", Sven Hassel, Tony Judt cu "Retour sur le XX-ème siècle", Michel Rocard cu "Notre Europe", Amin Maalouf cu "Les identité meurtrières", Imre Kertesz şi "Holocaustul ca cultură", Anne Perry, "Les tranchées de la haine"; Ghidul turistic al României, o armată de dicţionare, colecţii complete din Dilema veche...
Dacă aş scrie aici că incertitudinea a devenit subit un infern insuportabil (care infern este de fapt?), aş minţi. Ştiam cu toţii că proiectul este un contract pe cinci ani. Şi că ar putea lua sfârşit. Dar am greşit cu toţii când am crezut, nebuni utopici, lunatici, naivi, că, dacă ne facem treaba şi nu cedăm nici unei presiuni (au fost, este cazul să o spun, presiuni venite dinspre Bruxelles, de a publica mai multe articole instituţionale, care vorbesc clar despre comisari, deputaţi europeni şi politici europene), dacă reflectăm exact ceea ce se întâmplă în presa europeană, chiar dacă suntem sau nu de acord, dacă respectăm promisiunea de a nu încerca să facem bani, să căutăm publicitate sau alte modele economice, atingând, prin inerţie, limita sau ţinta de vizitatori cerută, am crezut că mai avem o şansă de a avea o nouă licitaţie, de a participa, poate de a câştiga...În fine, măcar posibilitatea de a concura.
Ce doare cel mai mult acum este faptul că decizia nu a fost luată în urma unei competiţii directe, corecte, evidente, ci a fost luată unilateral. Alţii pentru noi. Cam ca acel coleg jurnalist care m-a dezamăgit, luni: nu vreau să mă mai publicaţi niciodată pe "Presseurop". Zice că nu e din cauza mea, nici din cauza site-ului, ci pur şi simplu. Am fost tentată, paranoic, să-mi închipui că a citit comentariile postate pe "Adevărul" şi că se dezice de mine: piei, ciumă! Ceva de genul acesta....Dar ce mai contează? Acel niciodată este la distanţă de trei zile şi nu mai am decât o dorinţă: să fiu cât mai multe ore aici şi să reuşesc să nu plâng. Până la capăt.
L'Europe n'a-t-elle pas besoin, après tant de fanatisme, d'une vague de doutes?
Emil Cioran, "De la France", 1941
Se încarcă comentariile...
