Concert Roger Waters: zidul cu muzică şi morţi

Peste 50.000 de oameni au venit să-şi vadă idolul din tinereţe FOTO Eduard Enea

Aseară am ascultat cea mai frumoasă poveste muzicală. Deşi îşi cântă cărămizile propriului zid, Roger Waters, la aproape 70 de ani, a compus un spectacol nu despre un rock star, ci despre oameni, despre istoriile lor şi plăsmuirea unei realităţi pe care o devorăm aproape inconştient.

Simbolurile capitalismului ne-au căzut în cap, moment în care am suferit cu toţii o primă revelaţie. Probabil că mai mulţi dintre noi s-au simţit cu musca pe căciulă pentru „cina” la McDonald’s sau pentru iPhone-ul cu care fotografiam (ironic) iSlave, din proiecţia de pe zidul care a hipnotizat Piaţa Constituţiei. Au urmat apoi imagini ţesute parcă pe un fir narativ de excepţie, coroborate cu un public care a înţeles că li se cere mai mult de data asta. Şi nu pentru că Waters a vorbit cu noi în română, nici pentru mesajele în limba noastră, nici măcar pentru corul de copii care a cântat refrenul celebrei „Another Brick in the Wall”, ci pentru că de data asta am fost invitaţi la o lecţie de istorie. Dar ce ştim noi despre suferinţă? Poate că am învăţat câte ceva în seara asta. Prea puţin oricum.

În miile de oameni, m-am nimerit lângă un roacker la vreo 30 şi ceva de ani, care m-a făcut să îl aud pe Waters în reluare, de la primul acord de chitară. Adică a reuşit să cânte cuvânt cu cuvânt, intonaţie şi inflexiune toate melodiile lui Waters. Omul cunoştea fiecare literă pinkfloydiană şi le cânta cu o pasiune demnă de cel puţin o formaţie din studenţie.  

La pauză, zidul, care fusese construit bucată cu bucată de-a lungul concertului, a fost acoperit de portrete cu morţi - un omagiu adus eroilor, victimelor razboaielor sângeroase de acum 80-90 de ani, dar şi din trecutul recent, un zid de 150 de metri învelit în necrologuri de 500 de semne, însoţite de imaginile celor ucişi. Peste 50.000 de români au privit un spectacol despre ură şi suferinţă, despre copii, părinţi şi bunici, iubiţi, soldaţi, doctori, jurnalişti din toate colţurile lumii, care au rămas acum doar fotografii. A fost o pauză lungă, sângeroasă, de 30 de minute, menită să invite la meditaţie. Şi a reuşit să ne determine pe o parte din noi să ne desprindem pentru o clipă de suferinţele noastre primitive şi să citim zidul, să trăim poveştile acelor necunoscuţi, dar probabil atât de familiari pentru cei prezenţi. Acum avem muzica de fundal, Waters se odihneşte, ne-au rămas zidul, cerul şi morţii. Un coleg de „suferinţă” îi spune vădit emoţionat bărbatului din stânga mea: „E cel mai frumos an pentru mine.”

După jumătate de ceas, legendarul membru Pink Floyd a revenit pentru a ne elibera. A fost probabil cea mai complexă poveste muzicală din România. Sau a fost pentru mine. Pentru tipul din stânga mea care a cântat tot concertul şi nu a aplaudat nici măcar o dată, pentru fata care voia să plângă de fericire, pentru mamele, iubitele şi copiii celor din armată, pentru cei care s-au simţit cel puţin o dată înconjuraţi de un zid. Cu Roger Waters pe scenă, îţi venea să-ţi smulgi hainele şi să fugi cât mai departe.

„Mother, should I trust the government?“, întreba tânărul Waters, în 1980. Răspunsul, venit pe una dintre cele mai emoţionante piese ale spectacolului, „Mother”, a fost scris în română, pe zid: „La dracu', nu!“.

Nimic nu a fost întâmplător în seara de 28 august, în Piaţa Constituţiei. Am participat la un spectacol de metafore care a parcurs istoria până în zilele noastre. Waters a adus cu sine muzica şi mesajele ce se potrivesc cutremurător de bine în puzzle-ul anului 2013. „A fost ceva rarisim, îţi spun: rarisim!”, ţipa un fan în telefon, la finalul concertului. Alţii, însă, găsesc vag ipocrit războiul lui Waters împotriva sistemului şi a doctrinelor. Poate că propaganda sa anti-globalizare nu e pe deplin sinceră, însă asta nu îi ştirbeşte cu nimic o reprezentaţie care „a depăşit toate concertele noastre viitoare”, după cum bine a zis un spectator. Într-adevăr, muzica lui Waters vine din viitor şi rămâne agăţată în cârligele unui prezent perpetuu.

Au fost proiecţii încărcate de revelaţii, de ură şi de dragoste. Îţi dai seama, oare pentru a câta oară, că şi tu eşti o victimă a unei lumi false. Dar asta a durat câteva ceasuri din noapte. De dimineaţă ne vom trezi teleghidaţi de gândul unei noi zile de muncă, ne vom urca iar în maşini sau ne vom înghesui la metrou, ne vom îndrepta din nou spre birourile cu aer condiţionat, vom lua pauza de prânz la un fast-food din apropiere, vom ignora în continuare miile de sirieni care mor zilnic, în zadar, atentatele teroriste din Irak, Primăvara Arabă. Cine are timp să se gândească la ce se întâmplă în univers, când lumea fiecăruia e atât de intensă. La finalul zilei, te întorci ostenit acasă, aproape chiar şi fără chef de a-ţi mai deschide o bere, darămite să-ţi treacă prin minte copiii care mor de foame din ţările subdezvoltate (dar sunt atât de departe de noi!). 

La 24 de ani de la Revoluţie, am ajuns aici:  

I turned to look but it was gone
I cannot put my finger on it now
The child is grown
The dream is gone
I... Have become comfortably numb 

Am citit nenumărate mesaje primite de la voi pentru Campania „Dărâmă zidul care ne înconjoară”, poveşti din comunism, experienţe amuzante sau nostalgii de după anii '90 în legătură cu muzica celor de la Pink Floyd. Vă invit să ne spuneţi şi acum, după ce aţi dărâmat câteva bucăţi din acele ziduri pe care ni le-aţi menţionat: ignoranţă, ură, durere, dispreţ, nepăsare, izolare etc., ce a însemnat pentru voi un Roger Waters în carne şi oase, pe scena din Bucureşti.

Despre sunet şi calitatea muzicii din concert, în alte cronici dintr-un condei mai priceput, aici s-au strâns doar cărămizile.