Compromisul, admisibil sau nu? (II)

0
0

În prima parte a acestui text, am analizat faimosul enunţ „Scopul scuză mijloacele“. În interpretarea iezuiţilor, oricare scop scuză orice mijloc. Acest enunţ, pe nedrept numit „machiavelic“ - pentru că nu este al lui Machiavelli, ci al iezuiţilor - a fost drastic amendat de către Blaise Pascal, în ale sale „Scrisori provinciale“.

Pentru a justifica un mijloc îndoielnic, scopul trebuie să fie imperios necesar, şi să nu existe alte mijloace pentru realizarea lui. În cunoscutul roman „Mizerabilii“, al lui Victor Hugo, Jean Valjean fură o pâine dintr-un magazin. El recurge la acest mijloc pentru a o hrăni pe micuţa Cosette, aflată la capătul puterilor, din cauza subnutriţiei. Pentru acest gest, Jean Valjean este condamnat la ani grei de închisoare. Oare la câţi ani de închisoare ar trebui să fie condamnaţi Liviu Dragnea „şi ai lui“, pentru cât au furat (sau au sustras), nu dintr-un simplu magazin, ci din avuţia naţională a unui popor!? Noroc că CCR  - care mai are şi momente luciditate - a contestat înfiinţarea „Fondului financiar suveran“, fond fără fund, care putea fi o sursă inepuizabilă pentru matrapazlâcurile celor îmbogăţiţi peste noapte.

Dacă este vorba de scopuri, acestea pot fi concepute pe cele trei termene: scurt, mediu şi lung. Pe termen lung, scopul devenit ideal al actualului „binom-caprovarzist“ PSD-ALDE este conservarea puterii politice pe termen nedeterminat, dacă se poate chiar până la „A doua venire a Domnului“. Pe termen mediu, este vorba de conservarea averilor acumulate, dar nu la „loz în plic“, la „zaruri“ sau la „ruletă“, ci prin nişte mecanisme subtile care, sub aparenţa legalităţii (pretextul) ascund interesul financiar dubios (mobilul). Complementară acestei conservări a averilor furate, este limitarea activităţii DNA şi eliminarea Şefei, Laura Codruţa Kövesi. De altfel, fosta şefă a DNA mărturisea sincer că i-a trebuit câtva timp până ce a înţeles subtilitatea diabolică a strategiilor prin care „băieţii deştepţi“ ca şi „fetiţele isteţe“ ajung să fie milionari, chiar dacă părinţii lor au fost nişte sărăntoci. Pe termen scurt - ceea ce se poate petrece, fie în miezul zilei, fie în miezul nopţii - „băieţii deştepţi“, în ipostaza lor de jurişti, absolvenţi ai facultăţilor private, chiar şi la fără frecvenţă, isprăvite la vârste venerabile (între 30 şi 45 de ani), lucrează temeinic la modificarea Codurilor penale.

Din păcate, opoziţia nu este unitară. Ea este formată din câteva partide (chiar partiduleţe), care se află între ele în opoziţie. Mai mult, chiar în sânul unui singur partid, cum ar fi PNL, se dau lupte interne pentru şefie.

Aparent somnambulul Florin Iordache, hiper-isteţul Eugen Nicolicea, primitivul agresiv Şerban Nicolae etc., sub îndrumarea protectoare a  oportunistului profesor Tudorel Toader, recurg la o veritabilă analiză semantică şi hermeneutică a Codurilor deja elaborate, pentru a le schimba. Argumentul schimbării cică ar fi optimizarea Legislaţiei, aducerea ei la zi. Acesta este pretextul legal, mobilul real fiind corectarea arbitrară a unor articole şi puncte, astfel încât interesele „găştii politice“ (în special „Dragnea şi ai lui“) să nu cadă sub incidenţa legii. Stilul de lucru din comisia lui Iordache este o mascaradă, în consens cu porecla pe care o merită, „Ciordache“. Se procedează cam aşa: din acest articol scoatem sintagma cutare, la acel articol adăugăm o altă expresie, iar procedura ajunge până la cuvinte izolate, la „cuvinţele“. Prin simpla modificare a unui „cuvinţel“, Dinu Patriciu a făcut o avere fabuloasă. Din fostul PNL-Aripa tânără, o „aripă“ a zburat la cele veşnice, dar a mai rămas „aripa“ lui Călin Popescu Tăriceanu. Ca să nu zboare asimetric şi cumva să cadă, această „aripă“ de dreapta s-a corelat cu „aripa“ de stânga a lui Liviu Dragnea. Această combinaţie – o  veritabilă genetică politică - seamănă cu performanţa lui Miciurin, care a altoit grâul în pălămidă, ridicând producţia sovietică de cereale la cote nemaiîntâlnite vreodată. Tot aşa, cei doi „magnifici“ încearcă să altoiască Politica în Justiţie, de unde şi articolele de lege numite „cu dedicaţie“.  

Reluăm matricea celor trei termene, cu referinţă la opoziţie. Din păcate, opoziţia nu este unitară. Ea este formată din câteva partide (chiar partiduleţe), care se află între ele în opoziţie. Mai mult, chiar în sânul unui singur partid, cum ar fi PNL, se dau lupte interne pentru şefie. Prin contrast, la acest capitol, PSD este „o unitate de monolit incompatibilă cu fracţiunea“, cum  îşi spunea PCR, pe vremuri, care se pare că încă nu au apus. Programele acestor partide, din Opoziţia mozaicată, sunt în mare parte fanteziste, utopice, ele visând „cai verzi pe pereţi“. În această situaţie globală şi confuză, rămân în opoziţie, fie ea reală sau virtuală, doar preşedintele Klaus Iohannis şi „Mişcarea străzii“. Atribuţiile preşedintelui sunt limitate, iar Dragnea şi Tăriceanu, ajutaţi de „hiper-interpretul“ Toader, fac tot ce este posibil (chiar şi imposibilul) pentru a limita aceste atribuţii şi mai mult, păstrând viu în memorie spectrul lui Traian Băsescu.

Pe termen scurt, Klaus Iohannis îşi face datoriile zilnice (nu la miezul nopţii, ca Florin Iordache „şi alţii“), mişcându-se între problemele ţării şi problemele Europei integrate.

În aceste condiţii - complexe, complicate, confuze - Preşedintele Klaus Iohannis şi-a propus, pe termen lung, democratizarea societăţii româneşti, în consens cu Constituţia, cu aşteptările cetăţenilor cinstiţi (care formează majoritatea civică reală a ţării), cu valorile europene  şi cu Bunul simţ moral. În acest  termen lung intră şi lupta împotriva corupţiei, care nu se va încheia mâine-poimâne. Tudorel Toader i-a reproşat Laurei Codruţa Kövesi că a stricat imaginea României, prin numărul mare de dosare ale „penalilor“. Aceasta este o „logică“ uluitoare: deci nu hoţul este vinovat, ci acela care îl descoperă şi îl pedepseşte. Solidaritatea preşedintelui cu şefa DNA părea de nezdruncinat, încât revocarea acesteia a generat nedumerire şi dezamăgire, de unde şi întrebarea noastră privind natura compromisului lui Klaus Iohannis. Pe termen mediu, Preşedintele are în vizor păstrarea echilibrului între cele trei puteri ale statului. Toate iniţiativele actualului „binom capro-varzist“ vizează perturbarea acestei structuri mozaicate (Legislativ-Executiv-Judecătoresc) şi înlocuirea ei cu o structură piramidală, în vârful căreia să troneze Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu. Numele popular al acestei structuri piramidale este dictatura, de unde şi metafora străzii: „Ciuma roşie“. Între cei doi aspiranţi la Şefia supremă a apărut deja o fisură, pe care Bulă o exprimă în limbajul lui ritmat, rimat şi decantat: „Că tu, că eu, că eu, că tu / Că care din noi e mai tare / Că eu, că tu, că tu, că eu /Că care din noi amândoi!?“ Aici nu apare şi pronumele „Noi“, adică pronumele celor din „mişcarea străzii“, pe care Klaus Iohannis îl are în vedere şi în care se include personal. Tot la termenul mediu intră şi decizia lui Klaus Iohannis de a participa la viitoarele alegeri prezidenţiale, ceea ce îl oftică rău mai ales pe Liviu Dragnea, care păstrează din umbră, de multă vreme, nostalgia acestei poziţii supreme (aflată undeva în vecinătatea Bunului Dumnezeu, dacă nu cumva a Oponentului Lui). Pe termen scurt, Klaus Iohannis îşi face datoriile zilnice (nu la miezul nopţii, ca Florin Iordache „şi alţii“), mişcându-se între problemele ţării şi problemele Europei integrate.

În concluzie şi rezumativ. Semnarea actului de revocare a Laurei Codruţa Kövesi din funcţia de procuror-şef al DNA, este un compromis (faţă de ceea ce Klaus Iohannis a tot promis), dar este un compromis admisibil. Dacă nu ar fi semnat revocarea, penalul disperat Liviu Dragnea ar fi dus până în pânzele albe (sau roşii, dacă nu gri) procesul de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis. Dar, la începutul anului 2019, România începe Preşedenţia UE. Liviu Dragnea, total lipsit de orice Bun simţ, este capabil de orice, dar Klaus Iohannis nu este capabil de orice. Apoi, importantă este şi soarta şefei DNA, după revocarea dânsei. A fost numită, de către Augustin Lazăr, într-o funcţie de înaltă răspundere, în Parchetul General. Doar, şi membrii opoziţiei au dreptul să comunice şi să se înţeleagă între dânşii, dincolo de comunicatele şi declaraţiile publice. Povestea, adică tripla „tărăşenie“ Dragnea-Tăriceanu-Toader continuă. Un moment crucial al  ei va fi „examenul“ pe care cei patru candidaţi la şefia DNA îl vor susţine în faţa „examinatorului“ Tudorel Toader. Dânsul deja ne-a anunţat că nu este obligatoriu ca unul dintre cei patru candidaţi să câştige. Expresia pare hermetică, dar este, totuşi, transparentă. Adică, aceştia sunt „de-ai voştri“, eu, personal, vreau unul „de-al nostru“. Vrând-nevrând, preluând expresia unui clasic, mă gândesc acum că va veni cândva şi vremea „examinării examinatorului“.

Semnarea actului de revocare a Laurei Codruţa Kövesi din funcţia de procuror-şef al DNA, este un compromis (faţă de ceea ce Klaus Iohannis a tot promis), dar este un compromis admisibil.

PS Dată fiind situaţia actuală a României (una complexă,  complicată, adesea confuză), cu siguranţă că vom mai asista la compromisuri, venite din toate părţile. Criteriul fundamental după care putem aprecia caracterul acestora (admisibil sau inadmisibil) sunt interesele fundamentale ale României, nu ale unora sau ale altora, oricare ar fi ei. Personal, cred că este nevoie de un alt partid, unul cu adevărat nou, şi care să intre în opoziţie cu toate partidele existente azi, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie. Acest partid s-ar putea numi Partidul România Europeană (PRE).

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite