Coincidenţele şi noi, fraierii

Programul de guvernare al PSD arată excepţional pe hârtie. La fel de excepţional ca oferta prinţului nigerian care a decis să vă ajute cu câteva zeci de milioane de dolari în schimbul „încrederii“ dumneavoastră.

Sigur că dumneavoastră, votantul PSD, vă este foarte greu să acceptaţi că, în ciuda părerii dumneavoastră, Dragnea vă vinde gogoşi. Nu de alta, dar a accepta asta v-ar face în mod automat fraier. Aşa că vă veţi lega de orice mică speranţă că ceea ce spune Dragnea se va împlini şi, încet-încet, vă veţi convinge, în ciuda tuturor dovezilor care demonstrează contrariul, că alegerea dumneavoastră a fost cea bună.

La fel de fraieri suntem şi noi, restul, votanţii în trecut ai PSD sau ai lui Udrea, Băsescu, Vadim, Tăriceanu, Constantinescu, Ciorbea – toţi dovediţi infractori, lipsiţi de coloană vertebrală sau mitomani sociopaţi. La fel de fraieri suntem şi noi, cei care credem că, într-un fel, suntem mai buni decât dumneavoastră. Şi noi am căzut victima propriei noastre prostii şi am încercat să ne convingem, în ciuda tuturor evidenţelor, că am ales bine.

Sunt mulţi cei care cred cu tărie despre coaliţia PSD-ALDE că luptă împotriva „sistemului securist“.

Oamenii de la vârful PSD-ALDE au controlat guvernele României timp de 21 din cei 27 de ani după Revoluţie. Ceea ce urmează este o analiză scurtă a istoriei postdecembriste a Ministerului de Externe.

În primii opt ani ai democraţiei româneşti, miniştrii noştri de Externe au fost toţi oameni cu legături extrem de puternice cu regimul comunist. După o scurtă perioadă, Sergiu Celac, om foarte apropiat de Ceauşescu, a fost înlocuit de Adrian Năstase. Tatăl domnului Năstase a fost unul dintre oamenii importanţi ai regimului comunist. Primul socru al domnului Năstase a fost ministru de Externe comunist, iar cel de-al doilea, vicepremier al Republicii Socialiste România. Toţi secretarii de stat numiţi de Năstase în vara lui 1990 au avut şi ei relaţii foarte solide cu elitele comuniste şi au sfârşit, cu excepţia unuia mort în condiţii suspecte, în poziţii şi cu averi impresionante. Printre ei se numără şi următorul şef al diplomaţiei – Teodor Meleşcanu, care în decembrie 1989 era unul dintre elementele cele mai importante şi promiţătoare ale regimului comunist în reprezentarea externă, dar şi în ceea ce privea promovarea intereselor Pactului de la Varşovia.

La fel ca Adrian Năstase, Meleşcanu are o traiectorie demnă de un film prost şi deloc credibil.

Parcursul fulminant al lui Meleşcanu, care reuşeşte, în ciuda trecutului comunist extrem de suspect, să îl urmeze pe Năstase la conducerea Ministerului de Externe şi, apoi, să mai ocupe încă de două ori poziţii-cheie de ministru, pare aproape incredibil. Dacă luăm în considerare faptul că Meleşcanu reuşeşte şi să înfiinţeze un partid, şi să fie vicepreşedinte la două partide (PNL şi ALDE), dintre care unul (PNL) era, chipurile, în opoziţie faţă de PSD-ul lui Năstase, să devină şeful SIE şi să fie implicat şi într-unul dintre cele mai mari scandaluri de corupţie (Rompetrol), în cadrul acestei companii deţinând, pentru un timp, poziţia de administrator, lucrurile încep să sune a scenariu de telenovelă.

Adrian Severin a fost următorul ministru de Externe. Şi el a reuşit, în ciuda unui trecut foarte dubios în perioada comunismului, să-şi construiască o carieră senzaţională în PSD. Totuşi, a sfârşit cu eticheta de corupt şi de om lipsit de orice urmă de caracter, în urma unei anchete a unor jurnalişti britanici.

Adrian Năstase a fost, de asemenea, cel care i-a „crescut“ şi promovat pe Mircea Geoană, Cristian Diaconescu, Titus Corlăţean, Victor Ponta şi Dan Mihalache. Toţi aveau să devină miniştri de Externe sau să joace roluri extrem de importante în Statul Român.

Lazăr Comănescu are şi el un trecut la fel de extraordinar ca domnul Meleşcanu şi a jucat un rol fundamental în parcursul României înainte şi mai ales după 1990, ocupând poziţii importante în Ministerul de Externe şi fiind de două ori chiar ministru în guvernele Tăriceanu şi Cioloş.

Dacă ar fi să eliminăm miniştrii PSD-işti şi ceilalţi miniştri care au avut legături puternice cu elitele comuniste, cu Rompetrol şi cu şeful ALDE, ar rezulta că Ministerul de Externe al României a fost condus pentru maximum trei ani din 27 de oameni care cel puţin aparent nu au avut legături cu „sistemul securist“.

O situaţie similară poate fi demonstrată şi în cazul tuturor ministerelor importante şi al conducerii SIE şi SRI, dar şi în ceea ce-i priveşte pe foştii prim-miniştri ai României.

Faptul că toate partidele, cu excepţia USR, dar mai ales PSD şi ALDE strigă cât se poate de răstit „securiştii“ împreună cu Antena 3, post TV al cărui patron este un securist notoriu, şi cu RTV condus de Ghiţă – un om care ar putea să fie definiţia din dicţionar a securistului de tip nou este o dovadă că nu numai că suntem luaţi de fraieri, dar şi că tactica securiştilor noi şi vechi funcţionează.

O mulţime de foşti securişti şi rudele acestora au devenit oameni de supersucces în România postdecembristă. Mulţi au investit „deştept“ şi controlează televiziuni şi ziare care joacă un rol orwelian şi rescriu, ignoră sau trec rapid peste trecuturi dubioase ca cele de mai sus. Din când în când, mai apar diverse dezvăluri care sunt rapid îngropate, fiind prezentate ca nişte chestii irelevante sau cel mult coincidenţe.

Coincidenţele astea sunt la fel de probabile precum sunt declaraţiile lui Dragnea despre neimplicarea sa în Teldrum sau îmbogăţirea rapidă de pe urma prinţului nigerian.

Faptul că oamenii aceştia, cumva, rămân şi după 27 de ani cei care controlează destinul României e o indicaţie cât se poate de clară că nu numai că suntem luaţi de proşti, dar şi că ne dorim şi acceptăm cu entuziasm această postură.