Cititorii de contor

Cartea ca o ţară. Obiceiul, plăcerea şi utilitatea cititului au produs, în timp, elogii şi afurisenii, clădiri superbe (bibliotecile) dar şi barbaria nazistă a arderii cărţilor, nevoia de le comenta dar şi de a le interzice.

Cartea ca o ţară. Obiceiul, plăcerea şi utilitatea cititului au produs, în timp, elogii şi afurisenii, clădiri superbe (bibliotecile) dar şi barbaria nazistă a arderii cărţilor, nevoia de le comenta dar şi de a le interzice. Ca niciodată, pînă la Ray Bradbury, celebrul autor al, între altele, Fahrenheit 451, plecat dintre noi anul acesta, la 91 de ani, nu am realizat, atunci cînd am citit-o, apoi cînd am văzut filmul lui Truffaut din 1966, că o carte, a cărei hîrtie arde la 451 de grade Fahrenheit, e nu numai un depozit al memoriei, ci şi o ţară de apărat. Ţara ta. A fiinţei care eşti. Ce citeşti te defineşte, e fiinţa ta. Atît de puternică, prin memorie şi creaţie, atît de slabă prin uitare şi autodistrugere. Celebrul citat din Bradbury devine, în epoca internetului, a culturii digitale nu  numai actual, ci parcă tot mai ameninţător: "Nu trebuie să arzi cărţile pentru a face o civilizaţie să se prăbuşească... Ajunge să faci în aşa fel încât oamenii să nu le mai citească.” (Vorba isteaţă a unui forumist în The New York Times: la ce temperatură arde Kindle?)

         Memoria scurtă a lui Cănuţă. O civilizaţie nu se prăbuşeşte numai din această cauză, în urma acestui proces de analfabetizare, ci şi ca urmare a răspîndirii unui alt mod de a citi, specific democraţiilor contemporane. A citi contorul electoral, cifrele sondajelor, a număra, precum Brânzovenescu şi Farfuridi, pe cei pe care îi socoteşti “de-ai noştri”. Cititorii de contor s-au înmulţit. Ei sunt acum un subgrup, o subspecie, care se ocupă numai de asta. Memoria lor e nu pentru a repeta, pentru a nu uita şi a transmite mai departe cartea, ci pentru a înregistra cifrele-oameni-voturi. E o memorie scurtă la fel cum e şi a multora dintre cei număraţi. Tocmai pentru că e scurtă, ea se inflameză repede, nu “dansează” decît o vară, după care, cîţiva ani, dispare, se topeşte în anonimitatea productivă de democraţie. Acum, ca şi altă dată, cititorii de contor de la noi sunt vocali, ţipă, urlă la tine, sau urlă unul la altul. Acum ei/ele (se) joacă, fac declaraţii ce se contrazic privind legea, adevărul şi cinstea. Sau reconstruiesc limbajul mizerabil al ţîfnei naţionaliste privind “neamestecul în treburili interne” ale României. Nu credeam că voi mai auzi vreodată acest discurs titpic naţionalismului ceauşist din anii’80. Se pare, însă, că, la fel ca mîlul ridicat de un curent, el iese acum la suprafaţă. Ca oriunde în democraţie, jocul creează realitatea. Dacă puterea de dinainte s-a “jucat” cu o anume prudenţă, cea de acum îşi dă drumul fără să gîndească în ce realitate vom trăi odată ce vom fi priviţi tot mai mult drept ţara aia care le face mereu pe dos. Cănuţă om sucit, celebru personaj caragialean, e “regăţeanul” căruia lipsa majestăţii personale îi deschide drumul larg spre o Românie creată din cifre-oameni-voturi înregistrate de un contor bezmetic: cînd mai mult, cînd mai puţin, niciodată “ca lumea”.

         În 1595, înainte de bătălia de la Călugăreni, Mihai Viteazul a vrut să îşi cunoască efectivul oştilor pe care le putea aduna. A ordonat un recensămînt realizat pe un cîmp de lîngă Roşiorii de Vede. De atunci există Scrioaştea, o comună din Teleorman (cu propria pagină web a comunităţii!). Scrii oştirea. Dar el a făcut-o, repede-repede, ca să ştie ce “resurse umane” are la dispoziţie pentru a le putea angaja în bătăliile ce vor duce la unirea românilor de la 1600. Unirea, nu ca acum, dezbinarea românilor de la 2012!

         Prizonierii de partid. Căci e tot mai limpede că tragi-comica mini-odisee a referendumului, cu numărătorile şi socotelile epuizante făcute atunci, a fost pentru a marcà, precum fac proprietarii de vite, oamenii care votează ca fiind “proprietatea” unui partid sau alianţe electorale. Discursul naţionalismului ceauşist de azi e bazat pe această dezbinare a noastră: între cei “marcaţi” şi cei nemarcaţi. Cei “marcaţi” sunt “în spatele meu”, cum afirma un lider  politic. Nu în faţă, ci în spate. Aşa se explică de ce nu îi poate vedea, dar poate vedea contorul. Aşa se explică de ce îi poate folosi.

         Pe de altă parte, cei “nemarcaţi” nu sunt încă reprezentaţi, ei nu sunt “proprietatea” cuiva. Ceea ce miră azi, între altele, e nu atît acest lucru cît, mai ales, faptul că cei “marcaţi” nu se simt prizonieri de partid. Sunt liberi să facă ce vor şi au făcut-o.

         Jocul ca miuţă. Ar trebui să ne fie milă de aceşti oameni. Ei nu mai au timp să citească vreo carte. Cititorii de contor sunt, de fapt, oameni disperaţi. Plăcerea cititului e acum uitată, de-o fi fost vreodată. Şcolile pe care le-au absolvit, deadevăratelea, cărţile lor de căpătîi (ştiţi, cărţile pe care le ţii la cap ca să ajungă la suflet) sînt rătăcite undeva în mintea preocupată acum nu să salveze - meseria pompierilor din romanul lui Bradbury -, ci să urmărescă contorele democraţiei româneşti. Cu ochii pe contor, ei vorbesc ca fonografele de demult, aruncate pe puntea unui vapor care rezistă greu furtunii şi apoi se scufundă. Iar educaţia românească a ajuns acum terenul de joc ( dar şi de joacă) al societăţii româneşti. Jocul e prost, costă mult, şi va avea efecte dezastruoase.

         Gâlceava job-ului cu Cartea. Observ, ca şi alţi colegi, cum mulţi dintre studenţii cu care lucrez sunt motivaţi mai mult de job decît de carte. Nu ai cum să nu înţelegi că ei suportă o presiune întreţinută nu numai de o performanţă în regres a nivelului pre-universitar şi universitar, ci şi de jocul care relativizează orice achiziţie democratică benefică. Ca într-un Bradbury sucit pe dos, mulţi nu mai citesc originalele, ci multele compilaţii unde sunt conspectate/rezumate cărţile altora. Recurg la multele site-uri care le oferă “texte”, semnate de anonimi sau nesemnate, folosite apoi pentru a obţine diploma. Recunoaşterea drumului parcurs în educaţie.Dar cînd un citat este un apud în alt apud, te ia cu fiori. La Bradbury apare o frază prevestitoare: “Cu şcoala care scoate tot mai mulţi alergători, săritori, vitezişti, proşti, apucători, hoţi, zburători şi înotători în loc de profesori, critici, ştiutori şi creatori imaginativi, sigur că cuvîntul ‘intelectual’ a ajuns înjurătura pe care o merită. Întotdeauna te sperie ce e nefamiliar.” De fapt, relaţia cu textul s-a schimbat dramatic. Vedem asta în exerciţiul zilnic al celor tineri în social media sau pe telefonul mobil, dar şi în acela al “seniorilor” : textul Constituţiei, de pildă, sau al unei legi devine cîmpul de luptă al filologiei politice.

         De fapt, cititorii de contor nu se mai încurcă cu textele, cu filologia sau cultura politicului (dacă cea generală s-a topit demult), ori cu interesul cetăţenilor români, din ţară şi din afara ei, ci judecă prin cifre: e mai economic, mai comod intelectual. În fond, pentru a arde tot, nu ai nevoie să ştii decât temperatura la care arde totul; nici asta, măcar. Focul, odată aprins, arde.

         Cred că e nevoie de o altă şcoală decât aceea a cititorilor de contor. Vom începe cu alfabetul: cu relaţia dintre semnul grafic şi sunet. De pildă cu s-u-n-t=sunt şi c-r-e-d  î-n = cred în. Şi mai încolo cu a-m = am.