Chişinău la Bucureşti... şi invers

0
0
x

De curând s-a consumat încă un episod din serialul schimburilor culturale, dintre capitalele celor două ţări (încă) separate de Prut, parte a proiectului Teatru Românesc la Bucureşti, Iaşi, Chişinău, ajuns la cea de a VIII-a ediţie.

Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău a revenit pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cu un spectacol recent intrat în repertoriul său. O comedie. Căci ce poate fi mai potrivit pentru public, în această perioadă de incertitudini şi stress social, decât o producţie care să le ofere spectatorilor şansa de a se distra şi de a uita de circumstanţele cenuşii ale pandemiei, măcar vreme de două ore. Atât cât durează noua producţie TNME, cu Hamlet în sos picant, după textul prolificului autor italian Aldo Nicolaj.

Spectacolul nu a sosit la Bucureşti doar cu valorile sale intrinseci, ci şi cu laurii obţinuţi la cea de a XX-a ediţie a Premiilor UNITEM (uniunea teatrală de peste Prut, similară UNITER-ului nostru), unde a primit şase nominalizări şi a câştigat premiul pentru Cel mai bun rol masculin (Petru Hadârcă) şi Cele mai bune costume (Tatiana Popescu).

Nu i-am mai văzut pe artiştii români de la Chişinău, din ianuarie 2020, când au venit la Bucureşti chiar înainte de declararea pandemiei, prezentându-ne o mare şi emoţionantă montare, Dosarele Siberiei, centrată pe istoria dureroasă a deportării basarabenilor în ţinutul îngheţat, unde Stalin spera să le înfrângă opoziţia, ştiind că acolo deportaţii nu puteau decât să spere a supravieţui condiţiilor inumane, care nu promiteau altceva decât moartea.  

Cu acest prilej am purtat un dialog cu longevivul director general al Teatrului Naţional din Chişinău, artist al poporului, regizor şi consecvent susţinător al valorilor culturale româneşti, Petru Hadârcă, care e ieşit din costumul de spectacol, al bucătarului regelui, Froggy, pentru a îmbrăca hainele civile, ale coordonatorului importantei maşinării a instituţiei teatrale basarabene şi a vorbi despre teatru şi spirit românesc.

“Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” – sub zidurile Kremlinului

Sanda Vişan - Dle Hadârcă, nici nu mai spun că veniţi la Bucureşti, pentru că sunteţi ca la dumneavoastră acasă, pe ambele maluri ale Prutului. Aţi trăit în România, aţi lucrat în România, lucraţi la Chişinău, sunteţi unul din oamenii aceia care stabilesc capete de pod. Cât de departe suntem de anii aceia ai entuziasmului oarecum copilăresc, al podului de flori, de la începutul anilor ’90?

s

Petru Hadârcă - Cu părere de rău, suntem şi repetenţi la capitolul ăsta, pentru că, dacă ne amintim bine, atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică şi am fost martor în Piaţa Marii Adunări Naţionale, am îngenuncheat şi am votat independenţa faţă de imperiul sovietic.

Aşa cum au făcut-o şi înaintaşii noştri în 1918: la 2 decembrie 1917 au votat independenţa în cadrul federaţiei, apoi la 24 ianuarie au votat independenţa de Rusia imperialistă, iar la 27 martie a fost al treilea pas, unirea cu patria mamă.

Acelaşi lucru l-am aşteptat şi noi, atunci când la 27 august 1991 eram în Piaţa Adunării Naţionale de la Chişinău şi am votat independenţa, primul pas către realizarea visului unirii Basarabiei cu patria mamă. Am rămas dezamăgiţi, când a fost semnat Tratatul din 1991, între Rusia şi România, fiindcă Uniunea Sovietică era deja desfiinţată. Atunci chiar se discuta aprins în Chişinău, că am fost trădaţi.

Noi ne doream unirea Basarabiei cu România. Chiar în primii patru ani după 1991 imnul Republicii Moldova era “Deşteaptă-te, române!” S-a cântat şi la evenimente sportive importante, ca atunci când campionul olimpic Teodor Casapu a urcat pe podium, ceea ce poate fi vazut şi azi pe reţelele de socializare.

Pe urmă au fost profitori şi de o parte, şi de cealaltă a Prutului, care au avut interese legate de afaceri şi nu am mai realizat unirea. Am ajuns la 30 de ani de independenţă a Republicii Moldova şi îmi pun mari speranţe în copiii care au reuşit să treacă Prutul şi, graţie susţinerii guvernului României, au făcut şcoală românească. Cu părere de rău, nu se mai întorc în Basarabia.

Sanda Vişan - Ba pleacă şi spre vest.

Petru Hadârcă - Exact. Dar, oricum, la capitolul cultură şi teatru, am demonstrat că nu mai există nicio frontieră, nicio sârmă ghimpată la Prut. Avem deja de şapte ani schimburi culturale, schimburi de turnee, ba şi o Gală a Teatrelor Naţionale din România şi din Basarabia, reunite în fiecare toamnă, la deschiderea stagiunii.

Sanda Vişan - O gală de care vă faceţi “vinovat”. Dumneavoastră aţi iniţiat-o.

Petru Hadârcă - A pornit de la un simplu schimb de turnee, cu regretatul Ion Caramitru cu care ne cunoşteam mai de demult, din 1981, când eram la facultate, la Moscova. Atunci a venit acolo, cu un recital Eminescu, de 15 iunie, ziua morţii poetului, împreună cu actorii Tudor Gheorghe şi Ion Marinescu. S-au trezit cu un grup de 10 studenţi peste ei.

Sanda Vişan – În ce an eraţi student?

Petru Hadârcă - Eram student în anul II, la facultatea de teatru de la Moscova. Pe urmă ne-am apropiat, am discutat aprins, am stat până noaptea târziu. Am ajuns şi la un moment când, sub pereţii Kremlinului, Tudor Gheorghe a scos cobza şi a cântat “Treceţi, batalioane române, Carpaţii”. A fost o comunicare aparte.

Pe urmă ne-am împrietenit şi am avut diferite proiecte şi susţinere din partea regretatului Ion Caramitru. Când am revenit în fruntea Teatrului Naţional, primul pas pe care l-am făcut a fost să dau o fugă până la Bucureşti. Ne-am întâlnit şi am zis să întreprindem ceva. Am iniţiat proiectul Teatrul românesc Bucureşti – Chişinău.

I-am zis aşa, fiindcă am pornit de la Nichita Stănescu, care a spus: patria mea este limba română. Am demonstrat-o pentru unii oficiali care stau cu fundul nu doar în două maluri ale Prutului, ci în două limbi, mai ales politicienii de la noi, care au alte interese. Şi a fost o idee de succes. 

Sanda Vişan - Cum s-a concretizat?

Petru Hadârcă - Era în 2014, când noi am venit cu patru spectacole la Bucureşti, am deschis stagiunea, pe scena Teatrului I.L. Caragiale şi în următoarea săptămână a venit Naţionalul bucureştean la Chişinău, tot pentru o săptămână. Proiectul s-a bucurat de succes de la prima ediţie.

După care am zis să invităm şi Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, cu care de-a lungul anilor am avut o prietenie aparte. De ziua Unirii Principatelor, scena ieşeană este a noastră, a Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Chişinău, iar de ziua Unirii Basarabiei, scena din Chişinău aparţine colegilor noştri din Iaşi.

În legătură cu proiectul desfăşurat cu Naţionalul bucureştean, chiar glumeam cu aramitru: hai să-i împrietenim înapoi pe Eminescu şi Caragiale!

Fără accent românesc la Chişinău!

Sanda Vişan - Nu e întâmplător. Cine se uită pe lista spectacolelor pe care le-aţi montat, constată că sunteţi un pasionat de Caragiale. Iar Caramitru era un mare recitator de Eminescu. Cumva lucrurile s-au legat.

a

Petru Hadârcă - Aşa e. Pentru mine, Caragiale chiar a fost o mângâiere, un refugiu. A fost cartea de căpătâi. Noi, până în 1980, la şcoala din Basarabia n-am studiat niciun scriitor român. Toţi scriitorii erau moldoveni şi erau numai trei: Eminescu, Creangă şi Alecsandri. Iar de Caragiale nu ştiam. La Moscova, când am venit la facultate, am dat de librăria Drujba şi acolo l-am descoperit.

Îi spuneam odată regretatului ex-ministru al culturii şi profesorul nostru care era în exil, Ion Ungureanu, care a fost invitat de pedagogii noştri de la Teatrul Vahtangov, ca să ţină ore de actorie. Şi el n-a făcut doar asta, ci a făcut mult mai mult: analize, discuţii, meditaţii, că i-am şi mulţumit. Noi eram un grup din Basarabia, în jur de douăzeci şi cinci, pregătiţi cinci ani de facultate, pentru Teatrul Luceafărul din Chişinău. Graţie lecţiilor primite de la Ion Ungureanu, am plecat în 1980 la Moscova, moldoveni şi în 1985 ne-am întors la Chişinău, români.

Din cauza faptului că în scenă aveam altă pronunţie decât cea care se obişnuia în Republica Moldova şi care nu era acceptată, chiar imediat după primul spectacol am fost invitaţi în biroul ministrului culturii de atunci, care ne-a avertizat să nu mai audă accent românesc în cuvinte ca floare, lumină. A văzut că nu ne supunem, aşa că ne-a găsit ac de cojoc. Noi eram opt şi aveam şi spectacolele noastre, la care nu se găseau bilete cu o lună înainte. Directorul a descoperit că nu făcusem armata şi ne-a trimis în armata sovietică.

Sanda Vişan - În ce an se întâmpla aceasta?

Petru Hadârcă -1985.

Sanda Vişan - Cine era preşedintele URSS?

Petru Hadârcă - Gorbaciov.

Sanda Vişan - Deci era începutul glasnosti-ului.

Petru Hadârcă - Da, începutul restructurării, cum îi ziceam noi. În ’85 aveam o durere pe suflet: că ne-au despărţit, ne-au trimis în toate colţurile Uniunii Sovietice.

Sanda Vişan - După principiile staliniste de dezbinare.

Petru Hadârcă - Petru Vutcărău, alt coleg, Andrei Moşoiu au fost trimişi la Vladivostok, alţii, în Ţările Baltice, altul, în Caucaz.

Sanda Vişan - Doar, doar o să uitaţi accentul românesc!

Petru Hadârcă - Eu, care eram şi la un film, printr-o întâmplare fericită am nimerit în Odesa. La prima mea ieşire în permisie, la Odesa, m-am dus la librăria Drujba şi mi i-am cumpărat pe Eminescu şi Caragiale. Şi acum păstrez acasă ediţia Momente, pe care le învăţam pe dinafară, ca să treacă timpul mai frumos şi mai fără durere, când mă puneau de planton, la -250C iarna. La lumina felinarului, vreme de două ore mă concentram şi învăţam Caragiale. Mi-a fost de mare folos şi mângâiere opera lui Caragiale.

După care chiar m-am îndrăgostit de el şi, când am revenit la Chişinău, după un an şi jumătate (că aşa se făcea la noi, dacă nu aveai catedră militară, restul făceau doi sau trei ani), mi-a fost de mare folos.

100 de ani de teatru românesc la Chişinău

h

În ciuda dificultăţilor de tot felul, Petru Hadârcă a reuşit să-şi construiască o carieră în teatru, film, radio şi televiziune, tocmai ocolind opreliştile. Aşa a ajuns să joace roluri principale în peste o sută de spectacole de teatru, filme artistice şi de televiziune.

Nu a rostit doar cuvintele scrise de alţii, ci a pus mâna pe condei şi a scris scenarii pentru teatrul viu, pentru film, dar şi pentru teatrul radiofonic din România. În Moldova independentă, Hadârcă trăgea roadele armatei obligatorii şi semna în 1991 două adaptări după Caragiale, ce deschideau o serie de scenarii după comedii, piese bulevardiere, sau drame, cum a fost cel mai recent scenariu Dosarele Siberiei.

Sanda Vişan - Nu doar începutul carierei dv. v-a adus neplăceri cu limba română. Şi din primul mandat de director al Teatrului Naţional aţi fost dat afară, tot din motive similare. Era în 2004. Cine era preşedintele republicii, Dodon?

Petru Hadârcă - Nu, Voronin era. Aşa şi suna ordinul de demitere, că am prea multe colaborări cu teatrele din România şi prea multe piese romaneşti, programate pe scena teatrului.

Şi a mai fost un motiv la care chiar m-am opus şi n-am acceptat decretul preşedintelui de a omagia 70 de ani de la înfiinţarea teatrului, ceea ce era un fals istoric. Şi acum mai sunt rătăciţi care pledează pentru ideea că până în 1940 n-am avut carte, n-am avut cultură şi că tot ce înseamnă teatru a fost adus de dincolo de Nistru, de la Tiraspol. Ceea ce nu e adevărat.

În cadrul evenimentului de la Teatrul Naţional Bucureşti, dedicat Zilei culturii nationale, am proiectat un fragment din filmul documentar de lung metraj O scenă a memoriei, dedicat celor 100 de ani de teatru naţional românesc la Chişinău.

În 2004 eu n-am acceptat istoria lor falsă şi atunci ei n-au avut încotro, m-au înlăturat din funcţie.

Sanda Vişan - Dar aţi putut să jucaţi, să regizaţi în continuare, sau aţi fost pus la index complet?

Petru Hadârcă - Complet. Până la revenirea mea din 2012, practic 9 ani.

Sanda Vişan - Şi cum v-aţi descurcat? Aţi venit în România?

Petru Hadârcă - Da. Am avut colaborări, montări la Braşov, la Botoşani, la Craiova, la Nottara, la Teatrul naţional radiofonic, cu care m-am împrietenit şi avem o colaborare aparte.

***

Petru Hadârcă chiar s-a îndrăgostit de Radioul public din România. Şi Radioul, de el. A semnat scenariul şi regia la numeroase producţii, între care cele legate de suferinţa extremă a oamenilor în timpul regimului comunist ocupă un loc aparte, fie că e vorba de victimele comunismului românesc, sau de cele ale regimului sovietic.

Petru Hadârcă - Am ajuns, printr-o întâmplare fericită, tot la îndemnul lui Ion Caramitru, la Biblioteca Academiei şi am început să studiez, dintr-o curiozitate legată tot de demiterea mea, presa anilor 1920. Am găsit cu bucurie că săptămânal, în ziarul Rampa erau cronici despre spectacolele de la Chişinău. Nu le-am citit doar, ci le-am şi colecţionat.

Sanda Vişan - Aţi publicat deja două volume.

Petru Hadârcă - Da. La Editura Cartier va apărea în primăvară şi volumul 100 de spectacole într-o sută de stagiuni. Am făcut şi un film documentar pe tema aceasta. Am găsit în arhive voci inedite.

Când aveam confruntări la colegiul Ministerului Culturii şi ziceam că nu voi accepta istoria falsă, ministrul de atunci m-a şi întrebat: cu cât te plăteşte România, ca să-i aperi ineresele? Zic: nu-i vorba de remunerare, eu vreau să ştiu un adevăr. Poate nu am dreptate, încercam eu s-o iau mai moale, dar haideţi să invităm istorici, critici de teatru, să facem o săptămână de dezbateri. N-a acceptat, era teatru de amatori, zicea.

Cum să fie teatru de amatori? Eu deja citisem cartea regretatului academician Cimârtan, despre teatrul nostru. El a făcut studii imediat după ’90, a cercetat arhivele. Aşa că i-am spus ministrului: nu poţi dumneata numi amator un Costache Antoniu, care a fost nouă ani actorul Teatrului Naţional din Chişinău şi apoi rectorul Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti. Nu poti tu numi amatori un Emil Botta, care a debutat şi a jucat doi ani pe scena din Chişinău, un George Topârceanu, care a fost unul din directorii teatrului, un Ludovic Dauş, o Maria Kosmacevskaia, care a fost profesoară, a absolvit facultatea de la Sankt Petersburg şi, din cauza Revoluţiei Ruse din 1917, s-a refugiat la Chişinău, fiind aolo doi ani directoarea Teatrului Rus, după care învaţă limba română la perfecţie.

Sanda Vişan - Fiind o rusoaică albă?

Petru Hadârcă - Da. În 1944 s-a pensionat, s-a refugiat la Piteşti, la fiica ei şi a murit în 1962.

Am mai venit şi cu alte argument: un pictor scenograf, Tudor Kiriakov, un regizor de talia lui Aurel Ion Maican, care a fost la Chişinău. L-am supărat pe ministru, care era din garda veche, venit de la Tiraspol. N-a rezistat şi mi s-a adresat cu o ameninţare.

Sanda Vişan - Ministrul era o femeie?

Petru Hadârcă - Da.

Sanda Vişan - Cum o chema pe nefericita asta?

Petru Hadârcă - Saviţkaia. Şi mi-a zis: fascist român! Astea sunt momente istorice.

Revenind la ziua de azi, mă bucur enorm când văd comunicarea pe care o avem deja cu teatrele din toată România. Aceasta sparge orice tip de frontieră. Atâta doar ne-a mai rămas: să scăpăm şi de sârma ghimpată din mentalitatea unor birocraţi.

Sanda Vişan - Ştiu eu dacă va fi aşa de uşor? De unde vin resursele? Economic vorbind, Moldova e autosuficientă, nu depinde de mama Rusia?

Petru Hadârcă - Nu cred. Când au ridicat embargoul cu vinurile, ziceau: n-o să aveţi piaţă de desfacere. Din contra, am câştigat enorm. Şi în România se găsesc vinurile noastre. În China, Japonia au început să intre.

Sanda Vişan Bine, acesta-i istoria vinului, dar petrolul, resursele de unde vin?

Petru Hadârcă - ...Vor veni.

Sanda Vişan - Speraţi să intraţi în Uniunea Europeană? Vă pun această întrebare pe fundalul mişcărilor de trupe ruseşti la graniţa Ucrainei şi a negocierilor diplomatice fără un rezultat concret, până în prezent.

-Putin speră să refacă Uniunea Sovietică. Acuma depindem şi noi de marile puteri. Oricum, eu viitorul nostru îl văd numai în România şi în Uniunea Europeană.

Crimele comunismului

a

Istoria teatrului românesc de dincolo de Prut şi suferinţele oamenilor şi crimele generate de conducătorii comunişti constituie teme recurente în creaţia scenaristului şi regizorului Petru Hadârcă. Iar această forare a trecutului este făcută cu acurateţea cercetătorului şi cu emoţia fratelui care resimte pierderile uriaşe impuse oamenilor, de regimul comunist.

Sanda Vişan - Putin pretinde respectarea unei zone tampon între Rusia şi flancul estic al NATO, iar Moldova e acolo.

Petru Hadârcă - Şi imaginile din Kazahstan mă îngrozesc, nu e de glumit. Mulţi n-au luat-o în serios nici în 1940, când au venit sovieticii. Mulţi n-au luat-o în serios nici în 1944, când au început deportările şi anii organizării foametei. În nici o altă republică sovietică n-a fost atât de dur, statisticile o dovedesc.

Sanda Vişan - Poate în Ucraina, la începutul anilor ’30.

Petru Hadârcă - La noi, cam 10% din populaţie au murit din cauza foametei. În Ucraina, cred că proporţia a fost mai mică, ţinând cont de teritoriu şi populaţie.

Sanda Vişan - Holodomorul este estimat la 10 milioane de victime.

Petru Hadârcă - La noi au fost şi cazuri de canibalism. Iar deportările au afectat oponenţii regimului sovietic. Nu mai vorbim de dramaturgii şi actorii care, în 1937, chiar dincolo de Nistru, au fost împuşcaţi.

Sanda Vişan - În epoca marilor epurări staliniste, care s-au simţit până şi la Moscova.

Petru Hadârcă - La noi a fost mai dur.

În 2019, scenaristul şi regizorul Petru Hadârcă a realizat Dosarele Siberiei,  un impresionant spectacol inspirat din soarta românilor basarabeni persecutaţi, masacraţi şi exterminaţi de regimul comunist, prin foamete organizată, deportări în masă şi încarcerare în gulagul sovietic, după cum mărturiseşte autorul. Şi în 1941, şi în 1949, şi în 1951, zeci de mii de victime au fost trimise în Siberia. Numai în 1949 regimul lui Stalin a deportat 11899 de copii şi 14033 de mame din Basarabia.

Dosarele Siberiei este o montare amplă, ca o simfonie de Şostakovici, în care detaliul vieţii de zi cu zi, a persecutaţilor regimului, tonalităţile grave ale ororii luptei pentru supravieţuire în trenurile morţii  şi în ţinutul de gheaţă al Siberiei, lumina mugurilor de umanitate care nu pot fi rupţi de pe ram, în ciuda regimului concentraţionar se întâlnesc totuşi cu lumina speranţei.

Sanda Vişan - Aţi pus în scenă Dosarele Siberiei, cu care aţi venit la Teatrul Naţional din Bucureşti. Un spectacol zguduitor, de o amploare emoţională, o concentrare a ideii şi o performanţă actoricească remarcabile!

Petru Hadârcă - Am fost recent cu acest spectacol la Teatrul Naţional din Budapesta şi ne-am bucurat de succes.

Sanda Vişan - Un spectacol tulburător şi de mare impact emoţional şi vizual.

Petru Hadârcă - Mă bucură faptul că generaţia tânără îşi dă interesul să vină să vadă.

Sanda Vişan - Câte locuri are sala Teatrului Naţional din Chişinău?

Petru Hadârcă - 400. Atunci când am lucrat la acest scenariu, tema mă interesa, eram pregătit, pentru că avusesem deja peste zece montări la teatrul radiofonic din Bucureşti. Stalin mi-a furat copilăria şi acel spectacol nominalizat la UNITER, cu Rodica Mandache, 20 de ani în Siberia, după manuscrisul Aniţei Nandriş Cudla. Era o temă pe care s-o împărtăşim cu spectatorii pe viu, în scenă. Acum, târziu, eu regret că această temă nu a fost abordată imediat după 1991.

Sanda Vişan - Ar fi trebuit?

Petru Hadârcă - Ar fi trebuit.

Sanda Vişan - S-ar fi putut, politic vorbind?

Petru Hadârcă - Nu s-ar fi putut, oamenii puterii erau ascunşi sub alte partide. Eu îmi amintesc mereu de declaraţia regelui Carol I, atunci când în Parlamentul României a spus: e frumoasă România, păcat că nu are caractere. De fapt, noi singuri am lichidat caracterele.

Sanda Vişan - Nu ştiu dacă noi singuri, sau istoria, în această zonă de presine, la întâlnirea imperiilor, unde a trebuit să supravieţuim.

Petru Hadârcă - Şi cu toate astea, mă voi contrazice singur. Am lucrat la spectacolele de la teatrul naţional radiofonic, bazate pe mărturiile a doi fraţi gemeni, academicieni, care au trăit toată viaţa despărţiţi de Prut şi cu părinţii duşi în Siberia, pentru că erau intelectuali, învăţători.

Sanda Vişan - Unde trăiau gemenii?

Petru Hadârcă - Anul 1940 i-a prins la Odesa, unul a ajuns la Kiev, iar celălalt a ajuns în România. Printr-o întâmplare, cel din România, fiind angajat la un institut din Bucureşti, a fost trimis la Moscova, într-o delegaţie. În 1957 liderul era Hruşciov, care a iniţiat un mic dezgheţ. Fratele din România a făcut tot posibilul să se întâlnească cu părinţii reîntorşi din Gulagul siberian şi cu fratele lui, Boris. Am folosit momentul ăsta în spectacol: în gara din Ungheni a fost aşteptat, fratele lui s-a apropiat de el şi i-a spus la ureche: iartă-mă, frate, eu nu am dreptul să am frate.

Asta a fost, de fapt, soarta noastră, a românilor din Basarabia. În ’57 a fost valul acela de deschidere, când s-au reluat turneele cu Teatrul Naţional din Iaşi, care a venit la Chişinău, cu Miluţă Gheorghiu în Chiriţa. Am găsit un moment inedit, într-un film de 8 minute,  cu evoluţia actorilor de la Iaşi pe scena teatrului nostru. Şi unul dintre supravieţuitori, care e acum un actor pe care l-am intervievat când l-am recunoscut, va fi prezent la Ziua Culturii Naţionale. E vorba de Constantin Dinulescu, care a venit cu trupa din Iaşi.

Sanda Vişan - Era foarte tânăr.

Petru Hadârcă - Era în primii trei ani de activitate la Teatrul Naţional din Iaşi.

Spectacolul continuă!

Pentru noua producţie a Teatrului Naţional din Chişinău, regizorul Alexandru Cozub a ales să plaseze conflictele comice dintre aparenţa şi esenţa personajelor, fie ele aristocraţii curţii regale sau slugile de la bucătărie, într-un ambient cu iz istoric, în care fiecare obiect îşi găseşte utilizarea dramaturgică. Mai ales numeroasele feluri de mâncare gătite de bucătarul şef şi sticlele cu tărie, care dezleagă limbile şi scot la iveală adevăruri ascunse.

Sanda Vişan - Acum aţi venit la Bucureşti cu o comedie. Peste hiatusul pandemiei, aţi sărit de la Siberia la Hamlet în sos picant. Credeţi că acum, când oamenii resimt din plin stresul pandemiei şi al izolării, e nevoie de comedie?

Petru Hadârcă - Eu cred că un teatru are nevoie de spectacole diverse, drame, comedii. Sigur, comediile se vând mai bine la publicul larg. Şi contrariul l-am demonstrate, că Dosarele Siberiei se joacă cu sălile arhipline.

Sanda Vişan - Şi cu public tânăr?

Petru Hadârcă - Da. Asta m-a bucurat foarte mult. Acestea sunt două spectacole care se bucură de succes la public. Hamlet în sos picant e realizat de regizorul Sandu Cozub, care este şi director artistic. El şi-a manifestat interesul de a aborda şi viaţa noastră din culise, cum ar fi din bucătăria regelui. De multe ori lucrurile majore se stabilesc în bucătărie.

Sanda Vişan - Cum am zice altfel, viaţa frumoasă, văzută prin gaura cheii.

Petru Hadârcă - Exact. Şi asta nu e departe de situaţia noastră, acolo unde se mănâncă bine şi se iau decizii importante.

***

Cu energia de care dă dovadă în clădirea pe fundaţii temeinice, a unui teatru românesc fără frontiere, e sigur că Petru Hadârcă, multipremiat pe ambele maluri ale Prutului şi ridicat la rangul de Comandor în 2018, prin decizia preşedinţiei României, nu va obosi să ducă mai departe acest proiect, în ciuda oricăror circumstanţe potrivnice care ar putea apărea. Şi această certitudine aduce un strop de linişte, în tumultuoasele vremuri pe care le trăim.

d

DOSARELE SIBERIEI

de Petru Hadârcă

Premiul pentru regie şi scenariu în teatru-document

Gala Revistei Culturale RINOCERUL (Bucureşti 2021)

Cel mai bun spectacol

Gala Premiilor UNITEM 2020

Cel mai bun rol feminin plan secund - Draga Dumitriţa Drumi

Gala Premiilor UNITEM 2020

Scenariu: Petru Hadârcă, Mariana Onceanu

Spectacol realizat după memoriile:
Margaretei Spânu-Cemârtan şi ale lui Ion Moraru

Scenografie: Irina Gurin
Secvenţe video: OWH Studio
 

k

HAMLET ÎN SOS PICANT

după Aldo Nicolaj

Cel mai bun rol masculin – Petru HADÂRCĂ, rolul Froggy

Gala Premiilor UNITEM 2021

Cele mai bune costume teatrale – Tatiana POPESCU

Gala Premiilor UNITEM 2021

Nominalizare. Cel mai bun spectacol dramatic

Gala Premiilor UNITEM 2021

Nominalizare. Cea mai bună lucrare regizorală

Gala Premiilor UNITEM 2021

Nominalizare. Cel mai bun rol secundar masculin – Alexandru Pleşca

Gala Premiilor UNITEM 2021

Nominalizare. Cea mai bună scenografie

Gala Premiilor UNITEM 2021

Regie: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Costume: Tatiana Popescu

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite