Chipuri cioplite

,,Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ” (Deuteronom, 5,8).

Dintre multiplele eşecuri ale generaţiei „expirate”, adică cea a părinţilor tinerilor de astăzi, niciunul nu este mai evident decât incapacitatea de a oferi modele solide de reuşită socială bazată pe valorile fundamentale care au asigurat progresul societăţilor occidentale, munca şi moralitatea. În lipsa „ofertei”, „cererea” a condus la apariţia produselor surogat sau contrafăcute. Aşa ne-am trezit cu scena publică invadată de becali, drăguşence sau fenechii, iar tinerii avizi de a-şi croi drumul în viaţă au luat de pe tarabă ceea ce era expus, marfa bună fiind păstrată în depozit cu convingerea că nu ar face vânzare.

Ce argument convingător poate folosi astăzi un părinte în a-i spune copilului său că nu e bine să minţi, să furi sau să nu ai onoare, când vede că ceea ce tu numeşti defect, pe altul l-a propulsat până hăt, sus, la funcţia de primar sau prim-ministru? La ce foloseşte munca, dacă este suficientă răbdarea ca să urmezi două, trei facultăţi pe care doar motive de sănătate te pot împiedica să le termini? Ornezi tortul cu un doctorat copiat pe ici de colo, prin părţile esenţiale, adaugi studii în străinătate pentru care se eliberează diplome de prezenţă, îţi iei ochelari de intelectual şi devii idolul naţiei.

Aceşti falşi idoli nu apar din neant sau exclusiv din proprie voinţă, ci prin propensiunea noastră de a ridica socluri, iar pe acestea, odată terminate, se găsesc imediat doritori să se caţere.

Ne deranjează sau suntem de-a dreptul revoltaţi dacă aşteptând civilizat la coadă, se găseşte un „şmecher” care se bagă în faţă, în schimb pe unul care a dat cu piciorul în minge şi n-a făcut-o gratis, ci s-a umplut de bani din asta, când a dat cu şpiţul şi în lege, l-am vrea liber pentru că el are numele pe un soclu.

Un altul, care a făcut avere din lovitul mingii cu racheta, nu se mai satură. Ne acuză de nerecunoştinţă pentru că nu l-am împroprietărit suficient până acolo să ne ameninţe că pleacă din România, el neavând în schimb nicio jenă din a se pune sub pulpana unui dovedit turnător sau a se însoţi cu o persoană cu anturaj interlop până nu demult. Suporterii i-au făcut hatârul. Acum este şi deputat. Lui îi foloseşte, dar suporterilor?

De pe soclul urcat pentru că ne-a făcut să râdem (pe bani grei, nu prin muncă voluntară), un altul se crede mai îndreptăţit să primească peste rând un organ pentru transplant, aşa cum pe vremuri mergea la ferma partidului să-şi umple portbagajul, în timpul care cei pe care îi făcuse să râdă a pagubă, stăteau ca proştii la coadă pentru oase. Există vieţi mai valoroase decât altele?

Nu avem doar indivizi pe care i-am aşezat deasupra tuturor, ci ne-am creat prin reflex condiţionat şi profesiuni privilegiate. Medicul are dreptul să ia şpagă pentru că salvează vieţi, deşi în România se moare pe capete din malpraxis. Nu sunt toţi medicii la fel de rapaci, dar cei care sunt, de ce să nu plătească încălcarea legii?

Profesorul nu este simplu salariat, ci dascălul îndreptăţit să nu plătească impozit pe meditaţii pentru că e „munca” lui, de parcă munca celorlalţi e a tuturor, deşi meditaţiile îl obosesc suficient de mult încât la clasă ajunge deja plictisit, iar generaţii întregi ies complet nepregătite pentru ceea ce piaţa muncii ar aştepta de la ei.

Eu însumi am trăit recent experienţa pe care am resimţit-o dureros chiar la nivel fizic, când unul dintre idolii mei a ales să-şi prostitueze munca de o viaţă punând-o la produs în studiouri rău famate pentru folosul unor impostori celebri. M-am întrebat atunci cât de ahtiat de funcţii este idolul meu dacă este dispus ca eforturile de o viaţă să şi le compromită pentru un selfie care spera că-i va aduce sub fund un fotoliu pe care, culmea, l-ar fi meritat cu prisosinţă. Bătaia de joc pe care a primit-o la schimb este cu totul nemeritată, însă reprezintă fără dubii o lecţie pentru cei care mai pot înţelege că a face compromisuri cu persoane fără cea mai mică urmă de caracter, este descalificant înainte de a fi util.

Ce resort face ca oameni, de altfel de treabă, se aliniază în săli polivalente ca nişte foci dresate care să apalude frenetic la semn indivizi demni doar de huo? Ce mecanism obscur face ca oameni cinstiţi să se închine la haiduci care iau de la bogat, adică de la stat, dar uită să mai împartă la săraci?

Problema noastră este că am ieşit dintr-o societate a egalitarismului clamat în perioada comunistă, în care unii erau mai egali decât ceilalţi şi am intrat în democraţia în care egalitatea are cu totul alte aspecte pe care încă nu le înţelegem: egalitatea de şanse şi egalitatea în faţa legii.

Cioplim cu sârg, dar fără urmă de talent de peste douăzeci de ani, chipuri care se dovedesc în cele din urmă că sunt pline de vicii ascunse: lut sfărâmicios, goluri de aer, culori prea spălăcite.

Când vom înţelege cu toţii, inclusiv cei numiţi mai sus, că pentru ceea ce au făcut au primit bani binemeritaţi şi onoruri, iar la ceea ce pot spera din partea noastră este doar recunoştinţă, respect şi admiraţie, nu privilegii.