Chiar îi pregătim pentru eşec?

Eu cred ca societatea civilă, părinţii, asociaţiile profesionale au experienţa şi expertiza necesară care să le permită să propună decidenţilor un proiect de ţară pentru educaţie, pentru că EDUCAŢIA TREBUIE SĂ DEVINĂ PROIECTUL DE ŢARĂ al României pentru următorii 15 ani dacă chiar vrem să mai avem o Românie în viitor!

Am urmărit recent o emisiune tv despre educaţie de un realism aproape ucigător, în sensul cel mai obiectiv. Ceea ce am vazut, recunosc, nu a constituit pentru mine nimic nou, atât doar că ceea ce nu s-a văzut, şi care reprezintă de fapt realitatea crudă a sistemului educaţional românesc, este mult mai dramatic. Aş vrea să spun de la bun început că nu sunt o persoană înclinată către scepticism sau negativism. Nu, nu... dimpotrivă, sunt optimistă (poate mai mult decât trebuie), încerc să văd în fiecare situaţie dificilă o soluţie şi chiar cred că există soluţii la absolut orice problemă cu care oamenii se confruntă pentru că tot ei au creat-o, nu-i aşa? Ei bine, după emisiunea cu pricina, am simţit că şansele noastre ca ţară, ca naţiune, şansele copiilor mei să trăiască, să muncească şi să se împlinească într-o ţară normală, care aş dori să fie România, se apropie de zero.

Spun acest lucru nu pentru că nu aş crede că nu există soluţii pentru reformarea şi transformarea sistemului educaţional românesc sau pentru că diferenţele dintre noi şi sistemele educaţionale din Germania sau Finlanda nu ar putea fi serios diminuate, ci pentru că noi nu conştientizăm cu adevărat cât de gravă este situaţia din sistemul românesc de educaţie. Altfel spus, noi nu suntem convinşi că ne pregătim copiii pentru eşec deşi toate evidenţele ne arată constant acest lucru:

• rezultatele elevilor la examenele naţionale şi la testele internaţionale
• calitatea absolvenţilor de liceu, nivelul de pregătire al absolvenţilor de facultate şi, nu în ultimul rând
• gradul de civilizaţie cu care ne confruntăm în mass media, la serviciu, la şcoala, pe stradă, peste tot

În anul 2007 a fost realizată o primă diagnoză profesionistă, echilibrată şi fundamentată pe date concrete, în documentul România educaţiei, România cercetării, sub coordonarea profesorului Mircea Miclea. Analiza respectivă a demonstrat, repet, cu date şi prin raportări la documente oficiale naţionale şi internaţionale, că sistemul românesc de educaţie este ineficient, nerelevant, inechitabil şi lipsit de calitate. Îmi amintesc reacţiile de atunci ale profesorilor care, evident, nu au primit cu bucurie o astfel de evaluare a muncii lor. Am înţeles şi le-am fost alături încercând să-i ajut să înţeleagă două lucruri:

• Negând sau evitând o realitate, ea nu se îmbunătăţeşte de la sine, ci dimpotrivă, şansele de a se agrava sunt din ce în ce mai mari
• Orice efort de îmbunătăţire presupune asumarea prezentului (şi a trecutului)  pentru a şti de unde trebuie început procesul de schimbare şi găsire a soluţiilor potrivite.

Îmi mai amintesc şi de lipsa de reacţie a părinţilor. Trebuie să recunosc că şi atunci ca şi acum sunt absolut siderată de această atitudine. Nu pot crede că părinţii sunt mulţumiţi de ceea ce se întâmplă în şcolile în care învaţă copiii lor! Iar dacă nu sunt mulţumiţi, nu pot să înţeleg de ce nu le auzim vocea.

Uneori am impresia că trăim într-o ţară în care toţi copiii sunt orfani, de vreme ce părinţii nu au o voce, nu au un punct de vedere cu privire la educaţia care le este oferită copiilor lor.

Consiliile părinţilor din şcoli sunt de formă şi doar pe hârtie.  În marea majoritate a cazurilor, prezenţa părinţilor (ca şi a reprezentanţilor autorităţilor locale) în consiliile de administraţie este pur formală şi doar pentru a valida ceea ce şcoala hotărăşte prin reprezentanţii ei. Personal, aud câte o intervenţie a părinţilor la câte o emisiune tv, de cele mai multe ori pe subiecte care au legătură cu un eveniment care s-a întâmplat. Nu am văzut, nu am auzit despre demersuri convergente şi consistente cu privire la educaţie, şcoală, curriculum sau orice altă temă majoră care ar face ca elevii noştri să înveţe mai bine şi să fie mai puţin nefericiţi şi singuri în şcoală, demersuri care să vină din partea părinţilor.

Ce este, însă, şi mai trist e faptul că au trecut aproape şapte ani de la acel moment (al analizei sistemului) şi nu sunt convinsă că azi gândim altfel sau că avem reacţii diferite... Educaţia în România nu este mai puţin ineficientă decât era în 2007. Dimpotrivă, şcolile noastre continuă să arate mai rău decât şcolile din alte state europene. În mediul rural, situaţia este absolut dramatică: mobilier şcolar neadecvat, lipsa utilităţilor elementare precum apă, canalizare şi căldură. Iar despre folosirea echipamentelor IT nici nu poate fi vorba!

Banii (adevărat, extrem de puţini) nu sunt cheltuiţi după formule care să stimuleze şi să încurajeze performanţa şi competiţia dintre şcoli. Şcoala este, în continuare, irelevantă pentru elevi şi pentru viaţa reală. Programele şcolare sunt rupte de realitatea în care trăiesc elevii noştri.

Acestea sunt lipsite de sens şi semnificaţie pentru modul lor de gândire al copiilor, de relaţionare şi înţelegere a vieţii.

Meseriile pentru care îi pregătim pe copii nu sunt atractive pentru ei şi nici pentru angajatori. Şcoala este un spaţiu extrem de neatractiv pentru copii, iar profesorii nu le sunt nici modele şi nici prieteni sau mentori. Despre echitate nu cred ca trebuie să mai vorbim... 25% dintre copiii din mediul rural nu pot urma cursurile liceale din cauza lipsurilor materiele şi financiare. Viaţa lor este pur şi simplu frântă la vârsta de 14 ani, odată cu încheiere cursurilor învăţământului obligatoriu, după care urmează munca, de cele mai multe ori necalificată.

Calitatea sistemului este evidenţiată în modul cel mai clar posibil de rezultatele elevilor la examenele naţionale şi testările internaţionale. Procentul de promovare la evaluarea naţională (sub 70%) ne arată că aproximativ o treime dintre elevii noştri nu şi-au însuşit cunoştinţele şi competenţele minimale pentru învăţământul obligatoriu. Este ca şi cum dintr-un lot de 100 de maşini 30 ar fi date deoparte fără a putea fi folosite. Ce producător şi-ar putea permite aşa ceva ani în şir? În cazul educaţiei, vorbim despre copii nu despre maşini sau alte produse şi, întrebarea mea este: oare ce fel de oameni suntem, dacă ne permitem ca în fiecare an să condamnăm la nefericire 30% dintre copiii ţării? Despre examenul de bacaluareat aproape că nu mai are sens să vorbim. În jur de 50% dintre elevii noştri nu sunt în stare să promoveze acest examen. Problema nu este că ei nu trec de acest examen, ci că au ajuns acolo fără voia lor (mulţi dintre ei cu medii de admitere sub nota cinci la intrarea în liceu). Nu au cunoştinţele necesare pentru a parcurge programele de liceu şi absentează. De fapt, realitatea este că ne facem că facem şcoală!

Dacă la toate acestea mai adăugăm şi faptul că elevii noştri se simt cei mai singuri la şcoală, prin comparaţie cu colegii lor din ţările participante la testele PISA 2012, se consideră cei mai nefericiţi copii, conform unui studiu european recent publicat în presa noastră şi sunt cei mai nemotivaţi în a învăţa, mă întreb: Oare nu cumva chiar este adevărat că îi pregătim pentru eşec? Şi dacă este aşa, suntem gata să recunoaştem public şi să ne asumăm acest lucru? Iar dacă nu este aşa, dacă nu asta dorim pentru copiii noştri, ce avem de gând să facem?

Dacă aşteptăm politici şi strategii din partea celor care ne conduc, s-ar putea să aşteptăm încă alţi 24 de ani sau mai mulţi. Eu cred că societatea civilă, părinţii, asociaţiile profesionale au experienţa şi expertiza necesară care să le permită să propună decidenţilor un proiect de ţară pentru educaţie, pentru că EDUCAŢIA TREBUIE SĂ DEVINĂ PROIECTUL DE ŢARĂ al României pentru următorii 15 ani dacă chiar vrem să mai avem o Românie în viitor!