Celebrul tenor Juan Diego Flórez, vedetă în „La donna del lago” la Festivalul Rossini din Pesaro

0
0
Adriatic Arena din Pesaro
Adriatic Arena din Pesaro

De 20 de ani, tenorul peruan devenit simbol al vocalităţii rossiniene onorează festivalul. Şi nu numai. Toate marile teatre îi oferă roluri din repertoriul Lebedei de la Pesaro.

Şi deşi Flórez a încercat încet apropierea de alte personaje, diferite stilistic, precum Ducele de Mantua din „Rigoletto”, Werther din opera omonimă, Edgardo din „Lucia di Lammermoor” ş.a., performanţele majore au rămas în teritoriul compoziţiilor lui Gioachino Rossini. Aveam să constat, urmărindu-l în 11 august în producţia cu „La donna del lago”, la Adriatic Arena.

Juan Diego Florez         

Juan

Chiar dacă artistul, interpret al rolului Giacomo V, Regele Scoţiei (deghizat în Cavalerul Uberto di Snowdon), îndrăgostit de Elena, „Doamna lacului”, a afişat la primele fraze un sunet oarecum sărăcăcios şi meschin, imediat, pe măsura încălzirii vocii, sonoritatea s-a rotunjit şi a recăpătat plăcuta culoare lirică, de „tenore di grazia”. Însuşirile glasului au ieşit rând pe rând în evidenţă, atât în pasajele de „canto spianato” fluid şi omogen, cât şi în cele de „canto fiorito” virtuoze, indispensabile redării portativelor maestrului de la Pesaro. Dificila şi atât de speciala vocalitate rossiniană este la ea acasă în tălmăcirea lui Flórez.

Campion al notelor înalte, în duetul cu Elena (Salome Jicia) „Quali accenti! Quai tormenti” (primul act) a revelat acute executate cu facilitate stupefiantă şi, pe lângă ele, o frazare avântată, impregnată cu sunete dulci şi moliciuni. Modelator al expresiei, a respins permanent monotonia. În finalul marelui duet, contrastele între pasajele de forţă şi cele lirice au impresionat.

Cavatina „Oh fiamma soave” din debutul actului secund a respirat culori efectiv... suave, în pofida unei emisii pe alocuri nazală. Discursul, iluminat de puritatea şi limpezimea sunetului, a debordat prin avalanşa neîntreruptă de fiorituri, în ţesătura vocală acutissimă, infernal de dificilă, plină de note de Si şi Do, cu ultimele măsuri ale ariei executate într-un rafinat diminuendo. Este evident că la Juan Diego Flórez tehnica respiraţiei constituie una din bazele performanţei.

Pilduitoare şi demonstrativă mi s-a părut abordarea succesivă a unor desene melodice aproape similare ca virtuozitate şi forţă de către cei doi tenori interpreţi ai personajelor Uberto şi Rodrigo di Dhu (Michael Spyres) în actul secund. După lectura spectaculoasă a lui Spyres, uşor dispersată ca incidenţă sonoră, intervenţia lui Flórez a adus, parcă la concurenţă, o mai mare concentrare de sunet.

„La donna del lago” (1819), melodramă în două acte, a 29-a operă compusă de Rossini, pe libretul lui Andrea Leone Tottola după „The Lady of the Lake” de Sir Walter Scott, cu acţiune în Scoţia secolului al XVI-lea, reprezintă un mare pas făcut în direcţia prefigurării marilor opusuri romantice, care aveau să populeze secolul XIX. Juan Diego Flórez a înţeles acest lucru şi a desăvârşit interpretarea în toate faţetele ei, abordând respectuos şi coerent dramaturgia în consonanţă cu marile virtuţi belcantistice.

Michael Spyres

Michael

Partenerii

Cu sunete grave baritonale, prelungite consistent în registrul central, cu note supra-acute emise în tehnică „de piept” inclusiv la executarea fioriturilor, americanul Michael Spyres a cântat cavatina „Eccomi a voi, miei prodi” (intrarea din primul act) cu fluenţă a cantilenei şi eroism în cabaletta ce-i urmează. Şi el are ambitus de excepţie, însă construit pe sunete mai „pline”, şi el se sprijină întrucâtva pe emisia nazală. Este un performer căruia rolul căpeteniei rebelilor i-a convenit de minune graţie culorii întunecate a glasului şi dinamizatei exprimări.

Varduhi Abrahamyan şi Juan Diego Florez         

Varduhi

Polinesso de excepţie în „Ariodante” de Haendel la cea de-a XX-a ediţie a Festivalului Enescu, în 2011, contralta armeană Varduhi Abrahamyan a adus în travesti rolului Malcom Graeme, iubitul Elenei, culoarea de violoncel a glasului său, frazarea de expresivă varietate. A demonstrat totul încă de la început, în recitativul „Mura felici” şi cavatina „Elena! Oh tu, che chiamo!” (primul act), finalizată cu o acută nu tocmai omogenă, pe lângă care a expus admirabile pasaje de coloratură. Lamento-ul „Ah si pera: ormai la morte” (actul secund) a sunat tulburător.  

Croatul Marko Mimica a intrat în hainele personajului Duglas d'Angus, tatăl Elenei, trecut în tabăra rebelilor. Prin vocea sa profundă, „neagră”, de bas, a adus rolului o mare autoritate, a cântat impunător aria „Taci, lo voglio” din primul act, cu exprimare violentă, poate întrucâtva depărtată de tipologia rossiniană de „tată nobil”.

Salome Jicia

Salome

Născută în Georgia, absolventă a Academiei rossiniene de la Pesaro, Salome Jicia a fost pentru al doilea an consecutiv prezentă în festival. Se află încă la începutul carierei, dar a abordat rolul Elena cu voce frumoasă, rotundă, cu bună simţire a frazei italiene, redată cu accentuări tipice alături de inflexiuni sensibile şi, mai ales, expunând o coloratură impecabil perlată, expresivă. Sunt daruri care au fost evidente pe parcursul spectacolului, inclusiv în celebra arie de final „Tanti affetti in tal momento”, care a adus, totuşi, din cauza oboselii generate de lunga partitură, unele tendinţe de stridenţă în registrul acut, intens solicitat.

Alte personaje au fost interpretate de soprana spaniolă Ruth Iniesta (Albina, confidenta Elenei) şi tenorul argentinian Francisco Brito (în dublu rol, Serano, prieten al Elenei şi Bertram, servitorul Regelui).

La pupitru...

... s-a aflat Michele Mariotti, născut la Pesaro, tânăr şef de orchestră al cărui nume se regăseşte pe afişele celor mai importante teatre ale lumii. Este o baghetă inspirată, fermă, care a condus Orchestra de la Teatro Comunale di Bologna, al cărei director muzical este, cu bună stăpânire a stilului rossinian, îndeosebi prin varietate de nuanţe şi tempouri adecvat asociate aspectelor teatrale. Concetăţenii din Pesaro i-au rezervat o triumfală primire la apariţia în fosă pentru actul al doilea, prin ovaţii şi strigăte de „Viva Mariotti!” şi, bineînţeles, la aplauzele finale individuale.

Corul de la Teatro Comunale di Bologna (pregătit de Andrea Faidutti), cu importantă participare în acţiune, a cântat - în afara pasajelor de forţă - cu superbe moliciuni (partida masculină) şi minunat legato.

Spectacolul...

... a fost o coproducţie cu Opéra Royal de Wallonie din Liège, în regia italianului Damiano Michieletto, conducător al echipei formate din Paolo Fantin (decoruri), Klaus Bruns (costume), Alessandro Carletti (proiectul luminilor). A fost o viziune compozită, în care întâmplările tramei s-au suprapus cu prezenţa în scenă a două personaje inventate, interpretate de actori fără replici, Elena bătrână (Giusi Merli) şi Malcom bătrân (Alessandro Baldinotti, evident, fără travesti). Pantomima a dorit să aducă dragostea dintre cei doi eroi, ca un remember nostalgic, în zilele noastre, faţă de perioada acţiunii, şi ea translatată la începutul secolului XX, epoca „art-déco”. Un remember în care Bătrâna Elena visează în continuare la Rege, dovezi - fotografia acestuia prezentă permanent pe o măsuţă şi privirea cu care o fixează la final. De altfel, contrar libretului, prima întâlnire dintre Elena şi regele deghizat în Cavalerul Uberto se sfârşise cu o scenă de amor în toată regula...

Imixtiunea celor două personaje vârstnice în acţiunea reală, însoţirea permanentă dintre Elena tânără şi Elena bătrână, dintre Malcom tânăr şi Malcom bătrân, dedublările, suprapunerile, contorsiunile bătrânilor dorind transmiterea trăirilor interioare, au fost prea puţin utile. Cântăreţii înşişi aveau propria lor exprimare.

O stângăcie: în finalul primului act, Uberto a apărut deja costumat ca rege, deşi libretul prevede înlăturarea deghizării abia în ultima scenă a operei.

Scena

(Fotografiile din text au fost furnizate de Biroul de Presă al Festivalului Rossini)

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite