Cele două majorităţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am ajuns la momentul critic în care plătim lipsa de traducere a valorilor spirituale în tot atâtea valori publice.

e aproape un deceniu nu îmi dă pace o întrebare: cum poate fi o ţară în acelaşi timp majoritar religioasă şi majoritar coruptă? Dilema a fost formulată iniţial de un prieten, episcop catolic german, cunoscător al Europei de Est şi admirator al României. Entuziasmul lui, hrănit de vizitele la mănăstirile noastre, era sistematic domolit de revenirea brutală la agenda zilei dominată de scandaluri, fraude, deturnări de fonduri, complicităţi, furturi, privatizări trucate, plicuri, cadouri şi alte atenţii. Nu pretindea că Germania ar fi fost cea mai corectă cu putinţă, arogându-şi astfel un ascendent moral, nici nu dorea, cu atât mai puţin, să lezeze sensibilitatea gazdelor, ci se întreba pur şi simplu, uimit, cum stau în relaţie două majorităţi atât de diferite. Nedumerirea lui, să recunoaştem, probează trăsătura fundamentală a oricărei întrebări bune: ne provoacă la reflexie. Fără să cred că am găsit răspunsul, am cel puţin un început de explicaţie.

Întâi de toate, este important să lămurim un clişeu cultivat de cei care se grăbesc să identifice raporturi de cauzalitate între confesiunea religioasă şi dezvoltarea socială. Instalaţi comod într-o falsă obiectivitate, aceştia acuză prompt nefericirea de a fi ortodocşi: dacă am fi fost catolici, zic ei, România ar fi fost mult mai repede primită în Uniunea Europeană, am fi fost cel puţin ca polonezii sau ca ungurii, am fi rezistat mai bine comunismului, am fi avut azi autostrăzi şi bunăstare. Asemenea proiecţii „ce-ar-fi-fost-dacă" nu sunt doar sterile, însă trădează o defectuoasă punere în pagină a destinului personal şi de grup. În logica unor asemenea regrete, am putea să ne plângem de faptul că România nu este mai mare, că nu are ieşire şi la Mediterană, că nu a câştigat Campionatul Mondial de Fotbal, că nu i se recunosc invenţiile capitale pentru omenire, de la aspirină la calorifer, şi aşa mai departe. Or, faptul că nu există un automatism între religie şi progres se poate cu uşurinţă verifica, de pildă, în America Latină, majoritar catolică, dar şi în Irlanda, având un profil confesional mixt, catolic şi anglican, până în prezent una dintre cele mai polarizate economic ţări ale UE, în ciuda creşterii spectaculoase din ultimele decenii. Ducând până la capăt logica unora, este cumva ateismul cheia progresului Chinei?

Înţelegându-ne aşadar în termeni realişti timpul şi locul, să revenim la întrebarea episcopului german. Dilema acestuia, care trebuie să devină şi a noastră, scoate în evidenţă nu faptul că suntem cu toţii corupţi, o supoziţie evident falsă, ci situaţia în care majoritatea religioasă nu reuşeşte să inducă în spaţiul public valori şi repere prin care corupţia, latentă în orice societate, să nu ajungă atât de răspândită. În ciuda majorităţii religioase, măsurabilă ca atare prin instrumente sociologice, tot cantitativ se poate constata cum statul postcomunist în ansamblu funcţionează la noi după criterii corupte. În ciuda Ortodoxiei, mediul de afaceri, dar şi cel intelectual, pentru a nu mai vorbi despre clasa politică sau chiar despre cler, înclină zilnic spre practici „neortodoxe". În ciuda supranumelui de „grădină a Maicii Domnului", România este la ora actuală puternic poluată, în primul rând mental şi comportamental. De ce? Ce îi lipseşte majorităţii religioase? Ei bine, mi se pare că am ajuns la momentul critic în care plătim lipsa de traducere a valorilor spirituale în tot atâtea valori publice. Dimensiunea liturgică nu este secondată în mod evident de cea etică. Comuniunea duhovnicească, a cărei experienţă o facem în biserică, se regăseşte, în consecinţă, din ce în ce mai greu în comunitatea civilă. Dacă aşa stau lucrurile, este limpede că avem nevoie în parohiile noastre de o cateheză aprofundată, astfel încât credinţa să fie în cunoştinţă de cauză. Nu este suficient să declarăm, ci trebuie să probăm calitatea de creştini. Inclusiv sau mai ales prin asumarea consecinţelor. Una ar fi tocmai necesitatea acordului dintre teorie şi practică, dintre cuvânt şi faptă, dintre muncă şi plată, dintre nevoile proprii şi cele ale altora, dintre aspiraţie şi capacitate, dintre greşeală şi iertare, dintre interes şi dreptate. Doar aparent simplu spus, cred că este momentul să luăm credinţa în serios. Întrupat în istorie, Dumnezeu este solidar cu noi, iar nu complice!

Radu Preda este teolog, director al Institutului INTER din Cluj-Napoca şi titularul catedrei de Teologie socială de la Universitatea „Babeş-Bolyai".

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite