Câtă încredere să avem în garantarea depozitelor bancare?

0
0

Moto: „A atârna legile sus ca să nu le poată citi nimeni, cum făcea Dionysios Tiranul, sau a le ascunde în texte încifrate ca să nu le poată înţelege nimeni este una şi aceeaşi nedreptate”.Hegel – „Filosofia dreptului”

Întrebarea din titlu este departe de a fi retorică. Ea reprezintă enunţul unei probleme. Al unei probleme aflate într-o situaţie paradoxală, fiindcă deşi este rezolvată corect, atât de drept, cât şi de fapt, încă dăinuie confruntările de idei şi de opinii, sunt exprimate îndoieli, semne de întrebare ori, în vremea din urmă, auzim chiar strigăte alarmante că depozitele bancare ar fi în pericol şi că nici măcar garantarea lor n-ar mai fi certă. Iar toată această învălmăşeală e cauzată, cu deosebire, de punerea în circulaţie a unor informaţii bazate fie pe jumătăţi de adevăruri, fie pe redarea aiurea a unor texte ele însele încâlcite.         

Românii cu cont în bancă

Când vorbim despre banii oamenilor, mai cu seamă despre economisiri adunate în cele mai multe cazuri cu trudă, leu cu leu sau euro cu euro, nu e loc nici pentru echivocuri, nici pentru vorbe rostite sau scrise în doi peri. Vreo nouă milioane de oameni îşi păstrează economisirea în bănci. Cei cu sume mari, bani păstraţi în bănci în aşteptarea vremurilor de după criză, ca să-i investească, sunt relativ puţini. Cei mai mulţi sunt exponenţi ai unei populaţii necăjite, au adunat în depozite bancare banii lor de vreme rea. Dar şi unii, şi alţii, au întâi şi întâi dreptul la certitudine. Or, confuzia strecurată în dezbateri publice, chiar dacă nu produce panică – şi este demn de remarcat că au trecut ceva ani de când n-am mai avut o panică bancară în România! – ştirbeşte tocmai dreptul la certitudine. În minţile şi în sufletele oamenilor pot fi strecurate îndoieli, chiar îngrijorări legate de banii lor.

Subliniez, aşadar. Dacă o persoană (fizică, dar şi juridică – cu excepţia marilor corporaţii şi a autorităţilor publice) are un depozit într-o bancă ori câte un depozit în mai multe bănci, în lei ori în monede ale altor ţări, suma totală (echivalentă în moneda unică europeană) nedepăşind 100.000 de euro, depozitul (sau fiecare depozit în parte) este în deplină siguranţă. O garanţie de o sută la sută. Această afirmaţie nu este o opinie. Este o informaţie în totalitate adevărată. Fiindcă se bazează pe ceea ce prevede legea!... Legea europeană şi legea română.

E drept, acest regim al depozitelor bancare garantate o sută la sută nu acoperă şi depozitele mai mari de 100.000 de euro. Legea nu prevede expres garantarea lor. Şi ceea ce legea nu prevede, nici statul, nici băncile şi nici Fondul de Garantare nu au obligaţia să asigure. Iată însă că garanţii importante există şi în privinţa acestor depozite. Am în vedere reputaţia băncii unde este deschis depozitul, soliditatea ei financiară, sănătatea mediului bancar în ansamblu. În plus, într-o ţară în care prin buget, din buzunarele contribuabililor, nu a fost scos niciun ban pentru salvarea vreunei bănci cum s-a întâmplat în atâtea şi atâtea ţări, şi unde indicatorii care măsoară solvabilitatea băncilor sunt sus, chiar dacă prudenţa e absolut necesară, teama pentru un cont bancar negarantat nu are sens să devină obsesivă. Mai ales că, în societatea românească, nici măcar în plan teoretic nu se manifestă tendinţe de a atenta în vreun fel la depozitele mari. Temutul „bail-in” – procedură aplicată în Cipru şi despre care se discută acum la vârful Uniunii Europene, prin care băncile în cădere pot fi salvate şi prin folosirea depozitelor bancare de peste 100.000 de euro – nici măcar nu este legiferat în România. Şi nici nu există intenţii de a fi legiferat.

Confuzia: inamicul numărul unu

S-a întâmplat în Spania. „Bankia”, o bancă importantă, a patra la nivelul sistemului bancar, un conglomerat dintre acelea ce sunt prea mari ca să fie lăsate să cadă, a trecut printr-o succesiune de seisme. Potrivit mai multor informaţii, în primele faze a avut parte de un „bail-out”. Fenomen opus „bail-in” -ului. Dacă, în „bail-in”, pentru salvarea unei bănci în cădere se apelează (potrivit definiţiei) la fonduri interne, în ultimă instanţă şi la depozite, în „bail-out” fondurile de salvarea sunt externe. De regulă, au fost folosite fonduri de stat, scoase din buzunarele contribuabililor. Dar asta a fost în anii trecuţi. Acum însă, în condiţiile în care criza din Uniunea Europeană e întreţinută de umflarea datoriilor publice şi a deficitelor bugetare, se încearcă o schimbare de macaz. O trecere de la salvări de bănci cu fonduri bugetare la folosirea fondurilor interne din băncile în pericol. Dezbaterea e aprinsă, fiindcă sunt puse în discuţie şi depozitele. Cele de peste 100.000 de euro. În Cipru, experimentul a fost făcut pe viu. La vârful Uniunii Europene încă se discută. Iar la „Bankia”…

Mass-media din Spania au relatat pe larg ce s-a întâmplat la Bankia. Marile ziare internaţionale i-au ţinut isonul. Lucrurile nu sunt deloc simple. Dincolo de problemele strict financiare au fost descoperite încălcări ale dreptului şi ale eticii. Aşa că e greu de desprins concluzii ferme, care apoi să fie suprapuse peste realităţile din România şi apoi să fie tras semnalul de alarmă. E greu, dar cu deosebire e periculos. Şi totuşi, exerciţiul a fost săvârşit. Mă refer la două comentarii, ale căror autori au notorietate, ce au dat naştere cel puţin la unele întrebări în rândurile clientelei bancare. Nu-i voi numi, fiindcă nu intenţionez să polemizez cu nimeni. Altceva e important: să fie relevat adevărul.

Primul comentariu, apărut într-un ziar economic, e semnat de un binecunoscut expert bancar. Relatarea e interesantă iar autorul a înţeles esenţa lucrurilor petrecute în Spania. Şi nici nu face direct vreo legătură cu problemele din România. Textul lui e însă în mare măsură încifrat iar o aluzie ce pare menită să ne atragă şi nouă, în România, luarea aminte, e vădit confuză. Citez: „Ceea ce s-a întâmplat în cazul Bankia nu este decât un  ‹‹bail-in›› foarte apropiat de cel din Cipru. De fapt, este chiar mai mult, deoarece nu a existat niciun prag de garantare”. Or, aici e vorba de o exprimare neglijentă, la care mă voi referi mai departe. Pentru că autorul comentariului, care – repet – a înţeles exact cum stau lucrurile, nu avea cum să nu înţeleagă cum au dispărut garanţiile. Dar, aşa cum a formulat, într-un moment în care în Uniunea Europeană se discută despre „bail-in”, un neadevăr de felul „nu a existat niciun prag de garantare” poate produce îngrijorări.

Sau, mai grav, îl poate încuraja pe un expert în insolvenţă, binecunoscut în rândurile clientelei bancare, care şi-a imaginat că în primul comentariu mesajele nu au fost suficient de tari. Poate că a citit ce au scris comentatorii străini, însă i-or fi căzut în mână doar texte încifrate, poate că a citit şi ce a scris expertul nostru bancar, un text de asemenea încifrat. Şi fără să fi înţeles exact realitatea s-a pronunţat ferm: „Bankia a procedat la un al doilea ‹‹bail-in››, mai grav şi mai surprinzător decât cel din Cipru, unde măcar s-a ţinut cont de pragul de 100 de mii de euro. Economiile de o viaţă ale pensionarilor spanioli, cifrate la 6,3 miliarde de euro, au fost transformate din depozite în acţiuni emise de Bankia (…) iar acţiunile Bankia au scăzut a doua zi cu 90 la sută, adică cel care avea în depozit 1000 de euro siguri, acum are 100 de euro în acţiuni, valoare care mai poate scădea”. E vreo subtilitate aici, care să explice această afirmaţie? Imposibil. Autorul vorbeşte în continuare numai despre depozite, afirmă răspicat că „băncile consideră că banii din depozite, constituite de populaţie, sunt banii băncii depozitare şi nu banii deponenţilor”, apoi se întreabă dacă „este adevărat sau nu că procedura ‹‹bail-in›› va fi extinsă la nivelul întregii Europe?”, după care urmează concluzia. Exprimată tot printr-o întrebare: „Avem motive să ne temem că vom avea şi noi un ‹‹bail-in›› la una sau mai multe bănci?”… Care „pe scurt, e o procedură odioasă”.

Care e adevărul

Există un acord politic european: depozitele sub 100.000 de euro sunt intangibile. Intangibile au fost în Cipru, intangibile sunt şi în Spania. Şi pretutindeni în Uniunea Europeană.

 Scriam, mai sus, că la Bankia, pe lângă problemele strict financiare, au intervenit se pare şi probleme de drept şi de etică. De depozitele de până la 100.000 de euro nu s-a atins nimeni. Nu era posibil. Se pare însă că au făcut altceva: unii deponenţi ar fi fost convinşi să scoată bani din depozite şi să cumpere acţiuni. Momeala fiind o dobândă mai mare. Aşa se pare că s-au petrecut lucrurile. Ancheta e în curs. Practic, scoţând bani din depozite (care sunt garantate până la 100.000 de euro, într-un sistem aflat sub supravegherea Băncii Spaniei) şi cumpărând acţiuni, practic banii au intrat într-un alt sistem, supravegheat de Autoritatea pentru Supravegherea Pieţei de Capital, unde nu există niciun fel de garantare. A omite acest adevăr fundamental – schimbarea pieţei! – şi a vorbi despre dispariţia pragului de garantare în spaţul pieţei bancare, unde funcţionează garantarea, e o mare eroare.

Apoi, cum am mai spus, în România nu avem proceduri de „baill-in”. Nu există nicio lege care se reglementeze această procedură.

Va urma o directivă europeană? Rămâne de văzut. Oricum, depozitele până la 100.000 de euro nici nu intră în discuţie. Iar în legătură cu depozitele de peste 100.000 de euro sunt discuţii mari. Şi, oricum, într-o eventuală reglementare europeană, depozitele de peste 100.000 de euro vor fi ultima redută. Fiind transformate în acţiuni numai dacă alte pasive nu ajung.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite