Călătoria mea în Senegal, Dakar

Fiecare călătorie în Africa mă schimbă. Mă întorc bulversată, cu noi lecţii de viaţă învăţate, cu mai multă toleranţă şi înţelegere.

Mă întorc şi pişcată de ţânţari, cu probleme de stomac, cu frică de malarie, cu multe pastile după mine „just in case”. Aduc valiza plină de haine murdare şi suveniruri pe care trebuie să le spăl bine ca să fiu sigură că sunt safe. Vin cu CD-uri cu muzica locală, iau multe fructe exotice, mango dulce ca mierea şi gemuri exotice, cum ar fi cel de lime sau cel de ananas. Cu mult, mult caju şi condimente tipice africane pe care le ador pur şi simplu. Deci, după cum se înţelege, călătoriile pe continentul negru sunt înţesate de extreme.

În această călătorie am descoperit a 6-a ţară africană: Senegal. Mai exact, capitala Senegalului, Dakar.

Oraşul este foarte frumos, clădirile albe, în stil mediteranean (seamăna cu cele din Grecia), de pe malul Oceanului Atlantic îi dau o alura romantică, boema. Verdeaţa nu este abundentă, dar poţi vedea copaci cu flori exotice, roşii, oranj, albe, palmieri, cocotieri etc.

Limba oficiala a Senegalului este limba franceză, iar limba locală este Wolof. Nu toţi localnicii vorbesc însă franceză, câteodată trebuie să gesticulezi ca să te înţeleagă un taximetrist, de exemplu.

Despre senegalezi se spune că sunt „albi cu piele neagră” pentru că se comportă mai mult ca europenii decât ca şi africanii. Este de-a dreptul impresionant cum aceşti localnici fac jogging, ziua la împrejur, încontinuu, peste tot. Acesta este hobby-ul lor, deşi greu de înţeles pentru că ei sunt foarte slabi, înalţi, bine făcuţi, atletici, datorită unei diete bogate în peşte, fructe de mare, orez şi fructe.

Dansurile lor tradiţionale (mbalax) diferă de ce am văzut până acum, se gesticulează mult cu mâinile, se sare, se loveşte în aer cu piciorul :) vedeţi aici o mostră:

Dakarul este mai bogat decât ce am văzut până acum în Africa (Burkina Faso, Niger, Togo, Tanzania, Benin), şi am fost plăcut impresionată să văd şi localnici la volanul maşinilor scumpe, nu doar albi. Am descoperit o viaţă de noapte diversă în acest oraş, cu localuri care variază de la cluburi de noapte, restaurante scumpe, cu piscină panoramică chiar deasupra oceanului (Radisson), terase pe ponton deasupra apei, cu loc de bronzat (Le lagoon), local de salsa (New Africa), restaurant italian, thailandez, chinez, libanez, sushi etc. Hotelul în care stăteam era cel mai curat şi mai frumos hotel în care am stat vreodată în toate călătoriile mele în ţări africane, un guest house superb, camere mobilate în stil diferit, cu denumiri exotice, piscină şi mâncare excelentă. Ca să nu mai zic de igienă, care era ireproşabilă în hotelul nostru - La Residence.

Preţurile erau destul de mari pentru o ţara africană, chiar şi pentru buzunarul european. Condiţiile mult mai bune decât în alte părţi, curat şi îngrijit, cu mobilă frumoasă, băi acceptabile. Cred că am văzut doar vreo 5 şopârle de tot, faţă de alte ţări, unde şi în casă ai şopârle.

Ce nu mi-a plăcut, şi o să subliniez în special asta, este că m-am simţit hărţuită de vânzători şi de diverşi indivizi încercând să mă convingă că am nevoie de produsul lor.

Insula Goree este un loc minunat, case vechi coloniale portugheze, cu străzi înguste şi multe flori exotice, unde am descoperit şi Casa Sclavilor, muzeul care se afla chiar în clădirea în care erau aduşi sclavii africani înainte să fie vânduţi în Europa. Însă pe perioada de câteva ori cât m-am plimbat pe aceasta insulă superbă, am fost acostată de vânzători la fiecare 5-7 minute. Chiar şi când făceam poze. Chiar şi când pur şi simplu mergeam pe stradă. Chiar şi când stăteam la masă în restaurant şi mă odihneam. Încercau să mă convingă că fac afacerea vieţii mele dacă iau de la ei bijuterii de argint, brelocuri, busturi imense de lemn a nu ştiu cărui sfânt de-al lor, statuete, fructe şi multe altele. La un moment dat, am rămas perplexă când un tip s-a apropiat de mine cu o perie mică de încălţăminte şi mi-a propus să-mi ia praful de pe sandale. ERAM ÎN SANDALE, ÎN NISIP, PE PLAJĂ!!!

Aş fi vrut să-i spun tipului: nu ţi se pare înjositor să faci asta? Nici măcar nu am pantofi, ca să-mi ştergi pantofii. Nu crezi că ar fi mai bine să vinzi nişte fructe, să cânţi la un instrument, să fabrici ceva de mână? Unde ţi-e respectul de sine?

Aş fi vrut să le spun tuturor acestor vânzători care îşi permiteau să ne ameninţe câteodată dacă nu voiam să ne uităm la ce vând ei: ne consideraţi cumva responsabili, pe noi, toţi albii, pentru că aţi fost colonizaţi? Oamenii din ţara mea nu au colonizat pe nimeni. Străbunicii mei nu au avut sclavi. Eu nu am făcut personal pe nimeni de pe continentul african să sufere. Eu nu am de ce să plătesc. Lasă-mă să mă odihnesc, să mă bucur de această călătorie.

Ce mi-a plăcut în special sunt oamenii pe care i-am cunoscut, expatriaţii de acolo. Am înţeles că cei care au curajul să plece din ţările lor de confort şi să locuiască în Africa sunt oameni autentici, cu valori autentice, care spun cuvinte autentice şi trăiesc aşa cum şi-au dorit întotdeauna să trăiască. Ei nu pun valoare pe branduri, pe fiţe, pe discuţii de suprafaţă. Au mult prea puţin timp pentru ei, ca să facă asta, pentru că îşi dăruiesc timpul pentru ca să ajute pe localnici să ducă o viaţă mai bună. Ei nu discriminează, ei tolerează, ascultă şi ajută. Pentru ei, viaţa e un carusel, când sunt sus, e bine că sunt sus, când sunt jos, ştiu să aştepte şi să aibă răbdare, pentru că în curând vor urca iar sus.

Mai mult decât atât, ei ştiu să nu se plângă - pentru că există o viaţă mult mai rea decât ne-am imagina noi vreodată, din spatele laptopurilor noastre ultra-performante, cu telecomanda de la aer condiţionat alături, cu smart phone-ul în buzunar, cu mâncarea deja încălzită în cuptorul cu microunde…

Acest text a fost publicat prima dată pe blogul personal al Sandei.