Cabinetul Germania

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Îmi este greu să înţeleg argumentul celor care aruncă anatema asupra Germaniei şi doamnei Merkel pentru a fi deschis graniţele ţării pentru migranţi. Nu înţeleg care ar fi fost alternativa în viziunea lor – să îi aruncăm în mare?

Să îi lăsăm să hălăduiască fără ţel între gardurile ungureşti şi cele slovene, încăierându-se cu armata şi cu localnicii, creând haos şi multiplicând suferinţă? Să îi îmbarcăm cu forţa în vapoare şi să îi deportăm pe o insulă pustie? Să îi omorâm? Europa ar putea să îşi recunoască o datorie de recunoştinţă faţă de gestul făcut de poporul german care se confruntă acum cu primele consecinţe ale primirii atâtor oameni cu istorii traumatice de viaţă.

Bucuria unora pentru ce se întâmplă zilele acestea la Koln şi în alte oraşe germane este mai mult decât satisfacţia confirmării propriilor aşteptări, este o defensă faţă de ruşinea de a te fi descoperit mic şi fricos, atunci când altul a dovedit curaj şi generozitate; este o manifestare a invidiei.

Şi nu ar trebui să fie aşa – nu este o ruşine să poţi mai puţin, să-ţi fie frică, să dai înapoi în faţa confruntării cu ceva ce simţi că te depăşeşte. Când fraţii mai mari ai lui Harap Alb se întorc înfrânţi din lupta cu ursul, tatăl nu-i ocărăşte, nu-i alungă, îi reprimeşte acasă. În fapt, bănuim că cei trei fraţi sunt etape de dezvoltare ale aceluiaşi personaj – o încercare eşuată acum, după o pregătire adecvată, poate precede un succes viitor.

Cunosc psihoterapeuţi care spun ”eu nu lucrez cu dependenţi de droguri” şi este normal să îţi recunoşti şi să îţi accepţi limitele. Îmi este însă dificil să îmi imaginez un terapeut care s-ar bucura când în terapia unui consumator de droguri apar probleme. Poate că un asemenea terapeut este de părere că un consumator de droguri nu poate fi tratat, că este fără speranţă – în acest caz, se bucură pentru confirmarea propriilor opinii. Poate că este de părere că faptul că eu lucrez cu asemenea persoane este o dovadă de îngâmfare din partea mea şi problemele cu care mă confrunt în terapia cu pacientul meu dependent sunt o răsplată binemeritată pentru tupeul de a mă fi crezut mai bun decât el. În ambele cazuri, terapeutul cu pricina nu are o alternativă pentru consumatorii de droguri. Ce ar trebui să facem cu ei – să îi îmbarcăm cu forţa în vapoare şi să îi deportăm pe o insulă pustie? Să îi omorâm?

Cabinetul de psihoterapie este un loc unde o istorie traumatică de viaţă se întâlneşte cu o voinţă vindecătoare. Trauma este o reacţie la experienţa violenţei şi a morţii, iar terapia traumei poate începe doar dacă există o voinţă dispusă să se confrunte cu aceste forţe întunecate. Cultura populară descrie cabinetul de psihoterapie ca pe un loc al păcii şi al liniştii. Căzând în aceeaşi eroare, unii psihologi aleg să îşi împodobească locul unde îşi desfăşoară activitatea cu reprezentări ale serenităţii – fluturi, flori şi pasteluri. Unele clinici de psihoterapie oferă chiar forme alternative de relaxare ca şi cum psihoterapia ar fi un fel de spa, iar psihoterapeutul o sursă de mesaje motivaţionale şi bună dispoziţie.

Când trauma intră pe uşa cabinetului de psihoterapie, ceea ce urmează seamănă prea puţin cu o şedinţă la coafor şi mai mult cu una de exorcizare. Iar forţele distructive mobilizate de accesarea nucleului traumei sunt legiune – ameninţări, violenţă, seducţie, psihoză, simptome de tot felul, încercări de a neutraliza terapeutul şi a omorî terapia. Dar fără ele nu se poate, căci calea spre vindecare (deşi cuvântul mai potrivit ar fi, poate, transformare) nu poate ocoli aceste elemente. Sarcina terapeutului este să reziste atacurilor şi să apere limitele cadrului său. Iar cele mai puternice atacuri vin dinăuntrul terapeutului – frica, îndoiala, oboseala, invidia, propria furie şi dorinţă de răzbunare.  

La o scară mult mai mare, aceleaşi procese sunt puse în joc în aceste zile în Germania, singurul ”terapeut” dispus să accepte un pacient pe care toţi l-au respins, fără să spună în schimb ce altceva ar fi de făcut cu sau pentru el. Şi poate nu este o simplă coincidenţă faptul că forma luată de aceste atacuri, aceste răbufniri ale traumei în cabinetul Germania este violenţa sexuală. Undeva, într-o altă dimensiune, un loc luminat şi cu verdeaţă de dincolo de timp, bătrânul domn Freud îşi umple pipa, spunând  ”I told you zo...!” 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite