Bucuriile surorităţii
0
Ştiu că nu există acest cuvânt în DEX, şi nici în uzanţă, dar pentru mine este cel mai drag şi mai cald cuvânt. Multe cuvinte nu au fost prin dicţionare. Unele ne bântuie. Altele, mai multe, rămân în suflete.
Sunt printre cei binecuvântaţi: eu am o soră. Liliana. E adevărat că de 15 ani, este o soră de „vacanţă“: imediat după absolvirea facultăţii a plecat şi ea, ca mulţi alţii, să-şi găsească un rost altundeva şi acum, în încercarea disperată de a ne vedea mai des, nu ne rămâne decât să ne sincronizăm vacanţele şi să aşteptăm sărbătorile... În aceşti 15 ani, sunt multe zile pe an când simt că bucăţi din sufletul meu sunt lipsă, iar amintirile copilăriei – fragmentate.
Ea a crescut în umbra mea, în pofida faptului că este sora mai mare, că a fost exepţională la matematici şi istorii, că are ochii albaştri şi sufletul infinit de bun. Ea nu spunea poezii căţărată de adulţi pe scaun, la sărbători. Ea nu făcea scamatorii doar că să îmbuneze adulţi furioşi sau iritaţi. Şi nici nu-şi mutila creierul, storcând din el „compuneri“, dacă nu-i venea Muza în ziua dinaintea orei de „limbă moldovenească“. Şi nici nu se zbuciuma pentru note de „cinci“. Mare caracter. Vedea limpede că nu este preferata, înţelegea această „inegalitate“, dar nu a fost şi nu este frustrată de aceasta. Cum? Nu ştiu. Aici cunoştinţele mele de psihologie sunt inutile... Sora mea sfidează orice teorie psihologică referitor la rivalitate, invidie, competiţie, ură etc. (o fi din cauza că teoriile se referă la „fraternitate”?)
În copilărie eram lăsate uneori peste noapte la grădiniţă – exista prin anii '80 acest serviciu pentru părinţi mai ocupaţi – şi sora mea, la 4-5 ani cât avea atunci, se trezea în timpul nopţii ca să mă învelească cu plapuma. Sau să verifice dacă nu am făcut pipi (sunt cu 2,5 ani mai mică). Sora mea lua de acasă un cearşaf de rezervă pentru că, în cazul când făceam pipi, mă lua în braţe, mă muta pe patul ei şi înlocuia cearşaful ud cu cearşaful uscat, iar apoi mă culca înapoi în patul meu. Nu o rugase mama să facă asta. A cerut ea mamei cearşaf, după ce a văzut scene matinale tradiţionale în care copilul „vinovat“ stătea în mijlocul unui cerc de copii, cu cearşaful ud peste cap şi era „făcut de ruşine“.
Ea a convins toată lumea din jur că sora ei este fenomenal de talentată la pictură şi aşa m-am pomenit, la 10 ani, dând admiterea şi chiar reuşind la şcoala-internat de pictură din Chişinău. Şi tot ea a fost singura care a plâns, peste alte 4 luni, când am renunţat: „Prostuţo, de ce te-ai întors? Ce o sa faci TU în acest sat păcătos?“ (Când am mers cu părinţii să aflăm rezultatele examenelor, la întoarcere, deşi nu ştia că am reuşit – dar era convinsă că aşa va fi! – a pregătit primul tort din viaţa ei, la 12 ani, şi era cu „3 etaje“!)
În studenţie am avut o viaţă grea, dar lipsurile materiale şi necazurile din familie ne-au sudat şi mai mult relaţia. Chiar şi aşa, se întâmpla deseori să ne ciondănim. Nu înţeleageam defel de ce nu merge la ore, de ce nu învaţă „bine“... Cu toate supărările, povestea cu haz despre stupoarea unor profesori comuni de la USM, care „descopereau“ - surprinşi - că suntem surori.
Când am devenit mamă bis, ea tocmai absolvise cea de-a doua facultate la Universitatea din Atena şi a decis să revină acasă, să fie mai aproape de noi, dar mai ales de fiicele mele, pe care le adoră. A tot mers la interviuri, o jumătate de an, până s-a dezamăgit. În schimb, printr-un interviu telefonic a reuşit să ia un post important la o companie străină şi în 3 ani a ajuns contabilă-şefă. Chiar şi aşa, învaţă continuu, tot dă examene şi are nişte performanţe profesionale excepţionale.
Aştept mai mult ca orice sărbătorile de iarnă pentru că în familia noastră de origine se sărbătorea mereu cu multă lume şi multă veselie aceste zile. Acum, pentru noi Crăciunul înseamnă reunificare. De 15 ani s-a întâmplat foarte rar ca ea să nu vină, iar în acest an a fost cât pe-aci... Zilele astea lucrurile s-au limpezit şi iată că peste 7 ore merg la aeroport să o cuprind.
Sunt cuvinte pe care nu i le pronunţ. Deşi nu sunt (inter)zise, sunt multe. O parte dintre acestea de azi nu vor mai putrezi în sufletul meu: am 9 zile pentru asta!
Liliana nu are o viaţă triumfătoare, dar în fiecare zi are cel puţin o victorie şi existenţa ei acolo este, întâi de toate, o existenţă curajoasă.
Indiferent ce aduce cu sine fiecare zi în prezent, trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ştiu că tot ceea ce trăiesc acum, ce gândesc şi simt în prezent, ce sunt, se datorează şi trecutului, trecutului meu cu ea.
O bucăţică din mine este mereu în ea, cu ea, şi aşa va fi pentru totdeauna.
Se încarcă comentariile...
