Bilbo Baggins, geopolitica şi terorismul

Pe scurt, în situaţia în care o putere nouă se întinde pe o suprafaţă largă şi are găuri în defensivă, este posibil ca un grup specializat să pătrundă şi să organizeze ambuscade şi diversiuni, în scopul slăbirii oponentului.

Am citit Hobbitul acum foarte mult timp, într-o perioadă în care cărţile de tip fantasy erau cumva secundare genului SF, iar din spatele fiecărei pagini nu mă aşteptam să apară vreun vârcolac sau vreun vampir care să-mi sugă sângele. Comercializarea cărţilor şi filmele din seria Stăpânul Inelelor şi, mai nou, adaptarea Hobbitului într-o noua trilogie mamut mi s-au părut uşor inutile pentru altceva decât PIB-ul Noii Zeelande, dar vă pot raporta că nu m-a dezamăgit deloc filmul văzut astăzi la cinema. 

Cartea, după cum ştiţi, a fost scrisă înaintea celui de-al Doilea Război Mondial şi relatează, într-o bună măsură, lupta dintre bine şi rău, aşa cum era ea percepută în retorica vestica faţa de schimbările din secolul XX. Militarizarea, reţeaua de alianţe, chiar şi naţionalismul apar, ca teme secundare, în opera mai largă a lui Tolkien. Autorul include drumul făcut de personajele principale, cu toate faptele de arme şi calităţile acestora, într-un conflict mai larg care izbucneşte abia în trilogia Stăpânul Inelelor şi care, în 1937, nu avea cum să nu fie previziunea celui de-al Doilea Război Mondial.  

Dacă aruncăm o privire la harta ataşată cărţii, vedem o aşezare destul de clară între vestul bun şi populat cu cetăţeni "civilizaţi" şi un est malefic şi întunecat. La mijloc sunt mai multe facţiuni, mai exact piticii care şi-au pierdut regatul şi care au fost alungaţi, ceva elfi care nu prea se implică în treburile muritorilor şi mulţi oameni, care sunt prea divizaţi şi fără o căpetenie clară. Este clar că, în viziunea unui atac puternic din est, cu trolli, orci şi ce mai era rău prin cartilea acelea, lipsa de unitate a naţiunilor centrale va duce automat la pierderea întregului continent. Forţele râului sunt mai slab tehnologizate, dar au de partea lor numărul covârşitor de luptători şi forţă brută.   

În prima carte, eroii doar observă o stare de fapt în care forţele râului au invadat vidul lăsat de de pitici. Abia în trilogie încearcă să unească forţele centrale şi să combată răul. Paralele există între cele două cărţi, în sensul în care, ceva mai puţin în Hobbitul şi mult mai mult în Stăpânul Inelelor, soarta întregii "ere" este determinată de un număr limitat de specialişti. Practic, vorbim despre varianta lui Tolkien a unor forţe speciale trimise să lovească nişte puncte critice dintr-o zonă geopolitică nesigură, unde apărătorii nu au o organizare militară foarte clară. Acolo, dictatura este una care, în lipsa micro-managementului, are lacune majore în defensiva anti-aeriană până la Stăpânul Inelelor şi care nu controlează foarte bine bariera naturală a munţilor respectivi.  

Pe scurt, în situaţia în care o putere nouă se întinde pe o suprafaţă largă şi are găuri în defensivă, este posibil ca un grup specializat să pătrundă şi să organizeze ambuscade şi diversiuni, în scopul slăbirii oponentului. Este o tactică destul de clasică şi o lecţie uşoară de geopolitică, in situatia nefolosirii corecte a unei defensive naturale. Şi, dacă e s-o luăm altfel, Bilbo Baggins era, din punctul de vedere al zonei estice, un mic terorist.  

Mihnea Dumitru este unul dintre autorii site-ului Context Politic.