Bâlciul academic şi trocul din mers. „Inflaţia profesioniştilor” şi „pedagogia PR-ului” în recrutarea studenţilor

Sălile de curs au devenit uzine ideatice, sfere de producţie ale unor produse culturale prea puţin originale şi prea mult asemănătoare,ba chiar rânduite în mici furturi intelectuale în care contează doar tocmirea preţului corect de la capătul codului de bare. Mă scuzaţi: al ISBN-ului. De la precupeţi de idei la vizionari, universitarii de astăzi se întreabă dacă formează resurse umane, caractere sau profesionişti.

Aşa cum se întâmplă mai mereu în viaţă, alegerile „la mâna a doua” costă. Am avut grijă mereu să optez pentru lucruri certe şi pentru drumuri bătătorite, dar sigure, cu atât mai mult când s-a pus problema alegerii unui parcurs academic. În urmă cu câţiva ani, am ales o singură universitate şi o singură facultate, ferită de cochetăriile precupeţilor de oferte educaţionale, ale celor care vând un destin într-o broşură. Niciodată nu am regretat şi dacă aş da timpul înapoi, aş face la fel. Am vrut o alegere de primă mână, una pe care să o semnez ca unic autor şi la care să privesc, peste ani, cu responsabilitate. Treptat, mi-am dat seama că sunt puţini cei care potrivesc dorinţa cu putinţa şi că bătăile de cap se ţes în ierarhii.

Pe undeva, societatea muşcase din fructul oprit mai mult decât trebuia iar când timpul a luat-o razna, sălile de curs au devenit uzine ideatice, sfere de producţie ale unor produse culturale prea puţin originale şi creative, prea mult asemănătoare şi agresive, ba chiar rânduite în mici furturi intelectuale în care contează doar tocmirea „preţului corect” de la capătul codului de bare. Mă scuzaţi: al ISBN-ului.

Şi dacă nu era suficientă drama scrierii cărţilor din cărţi, micuţele clone din edituri au strânit o întreagă competivitate între autori care semnează ca branduri intelectuale cu nume, prenume şi un CV brodat cu fel de fel de exiluri educaţionale, cât mai azvârlite peste ocean, stârnind o întreagă dezumanizare de catedră. Au rămas şi oameni de bine, intelectuali oneşti, profesori dedicaţi care ştiu să facă distincţia dintre menirea pedagogică şi „performance-ul” didactic, misionarii universitari care „fac şcoală” cu pasiune, în literă academică.

Unii dintre ei au o extra-sarcină în canonul de atribuţii didactice. Promovarea ofertei educaţionale ori recrutarea viitorilor studenţi reprezintă câteva elemente din „agenda” de lucru permanentă a profesorilor care din diferite pricini, majoritatea dependente de politica instituţională, au adăugat creaţiilor academice o notă de subsol: lobby-ul didactic.

Cumva, în locul politicilor educaţionale s-au aşezat strategiile, analizele şi implementările unor proiecte de recrutare care au ca punct de plecare nevralgia „finanţărilor per capita”, însă lozinca veche – „clientul nostru, stăpânul nostru”- trebuie răstălmăcită când vine vorba de modele paideice. De fapt, cele două nu fac casă. „Inflaţia profesioniştilor” a copleşit orice domeniu.

Hibele mecanismului sunt incipiente şi întreţin comedia paşilor mărunţi: deseori, educabili care fac performanţă într-o anumită dimensiune nu sunt admişi la facultăţile de profil pentru care s-au pregătit din pricina admiterilor pe bază de dosar, unde luarea în considerare a unor note la discipline adiacente pregătirii de bază instituie o defavoare. Mai apoi, motivaţia a devenit un concept tot mai lax în „abordarea” viitorilor studenţi, consilierea profesională în preuniversitar este încă privită cu rezerve, din diferite pricini, iar elevii de astăzi- absolvenţii de facultate de mâine- optează după placul părinţilor, după trendurile economico-finanaciare ale vremii ori după capriciile bursei de locuri de muncă pentru un parcurs care departe de plăcerea asumării lui, rămâne unul informativ şi prea puţin formativ.

Vindem oferte educaţionale şi devenim mici PR-işti ai unui învăţământ care ne birjăreşte.

Iar dacă mediul universitar şi cel preuniversitar ar trebui să se amortizeze reciproc, simbioza încă nu este deplină.

De la precupeţi de idei la vizionari, universitarii de astăzi se întreabă uneori îndoit dacă formează „resurse umane”, „caractere” sau „profesionişti”.

În ceea ce priveşte politicile educaţionale, mai sus pomenite, apropo şi de conferinţa naţională IGPE (Impactul globalizării asupra politicilor educaţionale) la care participam zilele trecute, întorcându-ne la relaţia preuniversitar- universitar, se cuvine să punctez câteva aspecte:

1. Rareori am întâlnit accentul consilierii pedagogice şi psihologice în constituirea politicilor educaţionale. De obicei, acestea sunt tratate ca adjuvante ale realizării unei bune activităţi şcolare ori educaţionale interne iar consilierul, de cele mai multe ori preferat ca psiholog, este convertit, din pricina sistemului, în fiinţa unui individ de birou, cât se poate de domestic şi de obedient, care îşi petrece zilele întocmind statistici.

2. Se  discută despre politici educaţionale europene moderne. Prea puţin însă se discută despre curentele care au influenţat structurarea unor modele paideice şi educaţionale, despre concepte care ar trebui să primeze dincolo de  istoria şi circulaţia ideilor filosofice în concretizarea unui sistem educaţional care să valorifice pragmatic noţiuni precum dreptate, coerciţie, virtute, moralitate, deontologie, identitate personală, subiect, fiind preferate, într-un limbaj angoasat şi aparent mai restrictiv, cele de drepturi, îndatoriri, sarcini, care vin la pachet cu o perspectivă centrifugă asupra modelelor educaţionale frontale, unde profesorul este legitimat ca factor de autoritate şi emitent al unui discurs aparent incontestabil.

3. Obedienţa aduce cu sine un discurs din ce în ce mai modest în ceea ce priveşte multiculturalitatea şi internaţionalizarea politicilor educaţionale; sunt preferate, cu precădere, discursurile despre politicile educaţionale în care educaţia însăşi este un bun de consum, studentul- client, învăţământul privat- o microîntreprindere dibace care satisface cantitativ şi serial produse educaţionale (diplome cu sau fără „marcă înregistrată”).

4.Politicile educaţionale sunt cultivate entropic, înţelese ca fiind generate în cadrul unui sistem concentric şi instituţional unde creativitatea în propunerea şi gestionarea lor reprezintă un factor aleator. Din ce în ce mai des, odată cu acest aspect, formule de maniera „organizaţia furnizoare de educaţie este o instituţie de învăţământ” devin curente. Curând, cele de forma „low cost” vor genera un sistem de competivitate neproductivă, în ciuda direcţiei lor „economice”, rivalităţile dintre micile universităţi acreditate şi neacreditate grefând umbrele unui sistem care asumat ca fiind naţional, moşteneşte astfel reputaţia ambiţiilor nefondate.

5. Generarea politicilor educaţionale dedicate formării educabililor prin dezvoltarea unor competenţe specifice a condus, treptat, la favorizarea unui model antropocentric academic şi instituţional, care relaţionează procesele şcolarizării cu exigenţele pieţei muncii. „Modelul antropocentric construieşte un nou tip de management al resurselor umane bazat pe pregătirea oamenilor şi competenţe, o cu totul altă viziune asupra a ceea ce sunt (şi trebuie să devină) resursele umane. Resursele umane se vor construi în cadrul unei culturi a organizaţiei. Limitarea taylorist-fordistă a omului la un executant „sacrificat” productivităţii este înlocuită printr-un management în care „creşterea calităţii umane şi umanizarea muncii devin imperative; satisfacţia muncii devine output-ul uman al întreprinderii, care trebuie considerat şi el, pe lângă output-ul economic” (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ştefan Ştefănescu, Cătălin Zamfir, Mielu Zlate, Dezvoltarea umană a întreprinderii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pp. 17,21).

6. Închei prin a spune că singura speranţă pare să vină din partea politicilor educaţionale comprehensive, înţelese ca politici ale reformelor care insistă pe descentralizare şi pe autonomie universitară. Pe alocuri, lucrul acesta a prins bine şi în mediul preuniversitar. Dar şi aici intervin obiecţii privind insuficienţa politicilor educaţionale comprehensive în realizarea unui sistem de asigurare a calităţii educaţiei în mod eficient.

Cât despre târgurile educaţionale şi „negocierile”/ „recrutările” din mers (ştiu, mulţi vor privi de două ori la această alăturare), încep să îndrăgesc din ce în ce mai mult regimul „zilei porţilor deschise” la facultăţi şi universităţi, darnic în cunoaşterea pragmatică, în luarea directă a pulsului universitar de către viitorii studenţi. Cumva, lucrurile acestea trebuie să se întâmple fără mănuşi.