Averile dictatorilor

Ideea unei intervenţii militare în Libia nu prea are adepţi nici la Pentagon, nici la Casa Albă.

Obama nu vrea să se spună din nou că americanii acţionează numai acolo unde este petrol. E salutată decizia Ligii Arabe, care a cerut instaurarea interdicţiei de zbor deasupra Libiei, dar se ia în calcul şi o posibilă victorie a lui Gaddafi asupra rebelilor. Debarcarea tiranului va fi complicată, inclusiv dacă ar exista un document ONU şi un plan concret NATO de intervenţie. Nu este mult mai clară nici varianta „toate opţiunile necesare" moşită cu greu de recentul Consiliu European. Angela Merkel e „fundamental sceptică". În schimb, avântul războinic al lui Nicolas Sarkozy pare grav atins de improvizaţie şi precipitare, ca şi iniţiativa lui de a recunoaşte, înaintea altora şi pe post de interlocutor libian exclusiv, Consiliul naţional de tranziţie. Un consiliu, în paranteză fie spus, în care bulgarii i-au recunoscut pe unii dintre cei care înscenaseră odiosul proces intentat unui grup de infirmiere. Deci Bulgaria şi România au făcut bine că şi-au exprimat mai apăsat poziţia la ultimul Consiliu.

Sarkozy dă din mâini încercând să recupereze gafele diplomaţiei franceze, prinsă pe picior greşit de evoluţia situaţiei în lumea arabă.  Mult mai eficiente par, deocamdată, măsurile concrete de blocare a finanţelor libiene. Londra a blocat 12 miliarde de lire sterline  de active, Washingtonul a îngheţat, de asemenea, 33 de miliarde de dolari, iar Banca Centrală a Libiei ca şi fondurile sale suverane sau  activele societăţilor de petrol şi gaz sunt vizate de Uniunea Europeană. Dar şi aşa regimul de la Tripoli s-ar părea că dispune de zeci de miliarde de dolari cash, care îi vor permite să supravieţuiască multă vreme. Iar regimul a început să subvenţioneze alimentele  şi să „cumpăre" cu câte un cec de 500 de dinari fidelitatea familiilor.
 Ca prin miracol, se vede acum ce sume colosale au reuşit să deturneze dictatorii arabi pe care iubiţii lor supuşi nu-i mai vor. Averea lui Gaddafi e estimată între 20 şi 50 de miliarde de dolari, cea a tunisianului Ben Ali între 5 şi 10 miliarde, a lui Mubarak între 2 şi 5 miliarde, iar cea a modestului rege marocan Mohammed VI - între 2 şi 3 miliarde. Avea şi Saddam Hussein între 10 şi 40 de miliarde, dintre care au fost recuperate abia 2,2 miliarde (e drept că 23 rămân blocate). Mai totdeauna aceste sume au fost şi sunt puse la adăpost în ţări democratice „sigure". Şi aproape de fiecare dată mare e indignarea acestora când constată amploarea spolierilor!