Avangarda #8 - invitat, Marius Mitran. Partea I

Episodul opt al podcast-ului "Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu" îl aduce în prim-plan pe jurnalistul şi cronicarul sportiv Marius Mitran. De numele lui Marius Mitran se leagă o adevărată tradiţie a cronicii sportive, începută cu mulţi ani în urmă de nume mari precum: Ioan Chirilă, Radu Urziceanu sau Eftimie Ionescu, cărora Marius Mitran li s-a alăturat în paginile Gazetei Sporturilor.

Într-un dialog antrenat de pasiunea împărtăşită pentru fotbal, am discutat cu Marius Mitran despre eroii şi perioadele de glorie ale fotbalului românesc, împărtăşind amintiri personale despre Dobrin, Balaci, Cârţu şi Gică Hagi. Veţi afla de ce fotbalul şi, în genere, sportul, nu sunt privite drept forme de cultură în România şi care e povestea de viaţă a titanilor care au scris istoria românească a balonului rotund, dar care arareori a ajuns la presă şi a rămas un subiect de culise pentru autorii Gazetei Sporturilor.

Podcast-ul poate fi ascultat integral accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=-p5emTvU_Kg

„De frică m-am dus către sport”

Ionuţ Vulpescu: – Bună ziua! La Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, avem un invitat cu adevărat special în această duminică. Marius Mitran – un foarte cunoscut jurnalist sportiv, vechi prieten şi director de comunicare al Ligii Profesioniste de Fotbal. Am greşit cu ceva?

Marius Mitran: – Cu nimic. Mă deranjează doar cuvântul „vechi”, pentru că, într-adevăr, prietenia care există între noi are atâţia ani, încât nu pot să cred...

I.V. – „Timpul creşte-n urma mea / Mă-ntunec”, ca să cităm din Eminescu. Sunt douăzeci şi ceva de ani de când ne-am cunoscut.

M.M. – Douăzeci şi trei.

I.V. – Trebuie să spun un lucru acum, în această duminică, şi să îţi mulţumesc şi public, aşa cum am făcut-o de mai multe ori, dar îţi mulţumesc şi în acest podcast. Îi datorez lui Marius Mitran faptul că doi ani de zile am avut o rubrică – dacă era joi, era Ionuţ Vulpescu în pagina a patra, celebra pagină a patra din cel mai citit ziar, şi nu doar sportiv, ProSport. Mulţumesc încă o dată! Sper că toată încrederea ta a fost, oarecum, justificată şi că s-a confirmat.

M.M. – Evident că a fost. Mă bucur că nu m-am înşelat! Erai student şi ai trimis o scrisoare la poşta redacţiei – o poveste lungă! Şi mă bucur că am sesizat, aşa cum Titi Teaşcă a văzut în Balaci, în Cârţu şi în Cămătaru nişte jucători care vor face apoi să se cutremure Europa. Eu am văzut asta într-o scrisoare. Cine poate să mai creadă aşa ceva, că existau scrisori în plic?

I.V. – Sau că erau ziare în sute de mii de exemplare?!

M.M. – O scrisoare a lui Ionuţ Vulpescu, din care a rămas şi din care lumea citează, nu întotdeauna citindu-te: „Noi, cei care ţinem cu Universitatea Craiova suntem ca o sectă”.

I.V. – Îţi dai seama, eu, ca teolog, dacă am spus asta, ştiam ce am spus. Craiova era să retrogradeze în acel an, în primăvara lui 2000 şi, într-adevăr, ziarul ProSport avea o influenţă extraordinară. Mergeam pe stadioane. Tu sigur ai trăit experienţa asta de nenumărate ori. Era o relaţie extraordinară între suporteri, între cei care citeau ziarul. Parcă totul era mai „profesionist”. Parcă şi fotbalul, şi sportul erau mai coezive cumva, adunau oamenii. S-a pierdut solidaritatea asta.

M.M. – Fotbalul cred că este exact cum e societatea. Fotbalul a pierdut ce a pierdut şi România, a pierdut solidaritatea, a pierdut, după părerea mea, mare parte din spiritul patriotic. Echipa naţională de fotbal nu mai e ce spunea Kusturica, definind-o precum albumul cu poze decupate din ziare şi lipite în copilărie, albumul cu poze ale fotbaliştilor. Echipa naţională este acum un loc în care poţi să critici, îţi place să o înjuri, să o scoţi din contextul de echipă reprezentativă şi să o faci echipa cuiva. Echipa naţională nu mai e naţională, e a Federaţiei sau e a lui Contra, sau e a lui Mirel Rădoi. România nu mai e România, este a lui Băsescu, de exemplu. România este o ţară pe care o privim de la distanţă, precum echipa naţională de fotbal, şi de care ne apropiem foarte greu, la modul esenţial. Nu mai înţelegem, pentru că avem impresia că ea nu ne mai înţelege. România este un spaţiu care s-a alterat foarte mult, după părerea mea. Şi fotbalul, de asemenea, în aceşti 22 de ani.

I.V. – Marius, tu ai făcut Facultatea de Litere. Cum ai ajuns să faci presă sportivă?

M.M. – Uite asta nu m-a întrebat nimeni niciodată.

I.V. – Bine ai venit la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu!

„De frică m-am dus către sport, de frică de ceea ce întâmpla în celelalte pagini.”

M.M. – Sunt două variante, cum explică Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni: partea lemnoasă şi partea feroasă a cosorului lui Moceanu.

I.V. – Prima repriză şi a doua repriză.

M.M. – Prima explicaţie, cea conceptuală, este că eram imediat după Revoluţie, eram student la Facultatea de Litere. Colegii mei scriau la diferite publicaţii. Poate cineva să creadă că erau zeci de publicaţii? Zeci de ziare, că erau 70-80 în fiecare zi. Puteai să scrii, mai ales dacă veneai într-o redacţie cu acest titlu: „Sunt student la Litere”. Aveai o uşă de deschisă.

I.V. – Şef de secţie din prima zi.

M.M. – Da. Era o vreme foarte tulbure. Tu erai foarte tânăr, dar trebuie să ai nişte amintiri. Oricum ai trăit alături de un om care a ţinut România în acei ani pe o linie de plutire. Dar care era extrem de atacat. Vorbesc de fostul preşedinte Ion Iliescu. Şi ziarele erau toate inflamate. Sigur că mi-ar fi plăcut să scriu despre mediul social sau politică, dar pentru că nu m-a întrebat nimeni, nu a venit niciodată răspunsul adevărat din partea mea. De frică m-am dus către sport, de frică de ceea ce întâmpla în celelalte pagini. Erau nişte articole care ardeau. Celebra întrebare, din ianuarie 1990: „Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” devenise deja un poem. Şi atunci, fiind foarte tânăr şi având pasiunea pentru sport, am spus: „Mă duc la Departamentul Sport.” Asta e partea lemnoasă a poveştii. Partea feroasă are o poveste simpatică. Îi datorez asta colegei mele de grupă Miruna Nicolae, care scria critică de film şi de artă la cotidianul Ora, pentru că acolo am debutat.

I.V. – Condus de Nicolae Cristache, care a făcut şi el cronică sportivă de bună calitate, la Flacăra lui Adrian Păunescu.

M.M. – Îmi pare rău ca n-a scris mai mult în presa postdecembristă, pentru că era un om absolut extraordinar. Miruna, într-o zi – eu eram foarte timid, nu credeam că poate cineva să te publice aşa, mă gândeam că trebuie ceva, un furnal prin care să iasă concepţia, după ce tu ai ars –m-a păcălit, m-a invitat să o conduc până la ziar să îşi ia leafa. Era undeva în toamna lui ʼ92. Ajungând acolo, m-a rugat să o aştept pe hol câteva clipe. Doar că n-a deschis uşa de la contabilitate, a deschis o uşă pe care scria „Departamentul Sport”, a împins-o şi i-a zis lui Sorin Satmari, care era şef de departament: „Domnul Satmari, el este cel despre care v-am vorbit.” Miruna ştia că la orele de lingvistică cu doamna Ciompec sau la literatură cu domnul Florin Manolescu, care ne plăcea amândurora foarte mult, eu aveam între coperţile caietului studenţesc, evident, Gazeta Sporturilor. Aşa a început.

I.V. – Interesant. Deci de frică, dar, interesant, de frică în libertate, după Revoluţie.

M.M. – Nu-ţi doresc să vezi ce libertate era.

Marii profesori de la Litere: un arbitraj literar între Simion şi „celălalt” Manolescu

I.V. – Da, o lume maniheistă, fără îndoială. E filonul acesta maniheist care ne domină, în alb şi negru, în care toată lumea are dreptate. Şi iată unde ne-a dus absenţa dialogului. Până la urmă, o naţiune nu progresează aşa. Ai nevoie de un set minimal de consens, ca să duci o ţară înainte. Altfel, dacă stai numai pe peluza nord sau pe peluza sud, nu ajungi nicăieri. Spune-mi, te rog, câţiva dintre colegii tăi de la facultate, oameni care după aceea s-au dedicat meseriei, fie că fac presă, fie că au devenit scriitori. Şi puţin despre marii profesori pe care i-ai avut. De cine ai fost mai legat?

M.M. – De Eugen Simion, pentru că îmi plăcea Marin Preda.

I.V. – Vorbim în anul centenarului naşterii lui Marin Preda.

M.M. – Care este şi nu este. Nu văd prea multe mişcări, deşi e încă devreme.

I.V. – Eu cred că e târziu. Pentru că am avut anul trecut bicentenarul Vasile Alecsandri, pe care l-am tratat lamentabil. Şi nu numai.

M.M. – Dar centenarul României cum l-am tratat?

I.V. – Sigur că da. Sau cum spunea cineva: „Poate la următorul centenar”.

M.M. – Of... Profesorii sunt Eugen Simion şi Florin Manolescu. În viaţă trebuie să speculezi nişte lucruri, cred eu. Intrând în presa sportivă, am învăţat asta. Trebuie să te legi de lovitura aceea liberă, care s-a dus în minutul 90 direct în vinclu.

I.V. – Un corner la final, de exemplu. Danemarca – România, când Dorinel Munteanu poate să centreze sau să o dea în tribună şi joacă punându-i pe contraatac pe ceilalţi. Un fotbalist extraordinar, dar care judecă imatur o fază într-un moment decisiv.

M.M. – E un instinct acolo, pe care nu l-a avut. S-a pierdut. N-a crezut. Revenind la „secta” ta din scrisoare şi la o lecţie a profesorului Florin Manolescu, care e mai puţin cunoscut decât Nicolae Manolescu.

I.V. – Fără îndoială. Şi decât Ion Manolescu.

M.M. – Ne preda marii clasici şi, într-o oră, ne-a spus varianta personală a domniei sale din „Scrisoarea pierdută”, cum că niciunul dintre personajele lui Caragiale nu sunt ce-am învăţat în liceu. Trahanache nu e deloc bărbatul căruia i s-au pus coarne şi nevastă-sa, Zoiţica, face ce vrea cu prefectul, iar el e un pic zaharisit – că de aceea i-a dat numele Caragiale „Zaharia”. Dimpotrivă, el este cel mai lucid om din piesă. El ştie foarte bine de ce şi cu cine s-a însurat. El îl controlează pe prefect, prin Zoiţica, şi nu invers. El ştie ce face prefectul şi nu prefectul ştie ce face preşedintele Consiliului Judeţean de astăzi, să spunem, căci era al multor comisii.

I.V. – Un baron al timpurilor.

M.M. – Un baron al timpurilor dintr-un oraş de munte. Cetăţeanul turmentat nu e deloc turmentat, pentru că înţelege în fiecare moment ce înseamnă scrisoarea, cui trebuie să i-o dea, care e avantajul, dacă o recuperează de la Caţavencu – un om fără putere, şi o dă coanei Zoiţica, care avea prin soţ şi prin amant toată puterea, şi aşa mai departe.

I.V. – O altă perspectivă. Foarte interesant. Sunt şi 170 de ani de la naşterea lui Caragiale. Şi spiritul românesc stă sub semnul lui Caragiale, înainte de a sta sub semnul lui Eminescu. Şi abordarea lui Florin Manolescu e foarte interesantă. El are şi o Istorie a exilului românesc, extrem de interesantă. Este necanonică, faţă de ce ştiam noi de la Şerban Cioculescu, cu abordările acelea clasice. Nicolae Steinhardt mai are o abordare foarte interesantă, în care spune că, de fapt, O scrisoare pierdută nu este o comedie, ci o tragedie. Şi mai este regretatul critic Mircea Iorgulescu, care aduce, de asemenea, o perspectivă distinctă. Este foarte bine că ai adus în discuţie această abordare a lui Florin Manolescu.

Oamenii din spatele statuilor – Dobrin, Balaci, Hagi

M.M. – Da. Noi am rămas fascinaţi. Şi spuneam că am speculat asta, încercând în analiza unor fapte din fotbal, a unor întâmplări, să folosesc această perspectivă. M-a ajutat foarte mult şi o să-ţi spun cum. De pildă, Balaci, Dobrin sau Hagi sunt nişte statui – din fericire, Gică Hagi încă în viaţă – care sunt percepute foarte superficial. Şi am încercat în nişte analize, în felul în care am scris, să văd ceea ce nu era cunoscut sau ceea ce nu ştiau oamenii despre ei. Hagi, de pildă, cum e cunoscut? Un fost mare talent care se exprimă bolovănos în limba română, care greşeşte mulţi termeni, care nici nu e foarte corect. I se aduce aminte mereu un rezultat de 5-2, prin care a scăpat Viitorul de la retrogradare, învingând în Ghencea.

I.V. – Şi nu ştiu câte goluri pe care le dădea în cariera lui la Sportul Studenţesc, în competiţie cu Victor Piţurcă sau Rodion Cămătaru.

M.M. – Balaci este un răzvrătit şi un superficial. Dobrin este mai aproape de ţuica din oraş şi de celebra etichetă, supranumită „Ochii lui Dobrin” – celebra băutură. Şi asta se întâmplă de decenii.

I.V. – Se vorbeşte mai mult despre faptul că n-a jucat la mondialul din Mexic, decât despre ce a jucat Dobrin. Părinţii noştri l-au văzut jucând.

M.M. – Sigur că da. Ce nedreptate i s-a făcut! Şi dacă tot am început cu Dobrin, să continuăm cu Dobrin. Am descoperit, vorbind cu Angelo Niculescu şi cu toţi cei care mai trăiau din echipa de la Guadalajara, că adevărul nu era acesta, că i s-a făcut o nedreptate. Adevărul era că el nu a vrut să joace la Guadalajara, nu în sensul că şi-a exprimat această dorinţă, ci în sensul că s-a exprimat prin comportament. Toţi, de la Angelo Niculescu – cel care a decis, practic, scoaterea lui din echipă în Mexic – şi până la Domide, cu care am vorbit la Arad, sau cu Liţă Dumitru, sau cu Cornel Dinu. Toţi spun că acolo Dobrin s-a sufocat din pricina căldurii şi a altitudinii. S-a sufocat din cauza mediului şi a competiţiei în sine, pentru că Dobrin, vorba lui Lucescu, a avut întotdeauna nevoie de public, ca să joace la nivelul cel mai înalt, în timp ce Ilie Balaci n-a avut nevoie niciodată de nimic ca să joace la cel mai înalt nivel, în sensul că Balaci nu avea nevoie de public. Dimpotrivă, un public ostil îl ambiţiona şi mai mult. N-avea nevoie de mediu, de antrenor şi, paradoxal – zicea Mircea Lucescu, Balaci, de multe ori, n-avea nevoie nici de coechipieri, pentru că era de ajuns să joace el şi atunci şi echipa se punea în mişcare. El nu depindea de nimeni şi nu îl interesa forma celorlalţi. Şi atunci, perspectiva apropierii de aceşti mari oameni, mari jucători, pe ideea că Trahanache nu e ceea ce pare, mi s-a părut fascinantă. Dobrin era un timid, dar nu i se făcuse o nedreptate. Balaci era un jucător şi un om de o profunditate şi de o analiză a vieţii sociale extraordinare... nu era deloc un superficial. Iar Hagi este, după părerea mea, şi am şi spus-o, am şi scris-o, Hagi este Avram Iancu. E cel care n-a mai stat la discuţii nici cu Kossuth, nici nu Federaţia, nici cu nimeni. Şi a zis: „No, hai! M-am dus pe un câmp, am întrebat cât costă câmpul de lângă Ovidiu, cu ciulini şi cu bălegar, am scos banii mei câştigaţi alergând 20 de ani pe teren. Am cumpărat acel teren, am ridicat o Academie, în adevăratul sens al cuvântului, cu terenuri, cu cantină, cu dormitoare, cu birouri, pe banii mei. Şi am încercat să fac acolo România mea, Ardealul meu, credinţa mea că pot de unul singur.” Şi Avram Iancu s-a dus şi a spus: „Nu mai aştept, nici din Muntenia, nici din Moldova niciun ajutor. Mă descurc. N-avem altă şansă. Nu putem să aşteptăm să murim aici.” Şi Hagi s-a dus şi a reuşit. Şi ar fi reuşit şi mai mult, dacă mai mulţi oameni l-ar fi înţeles, dacă l-ar fi urmat, dacă ar fi fost un exemplu. Dar cine l-a înţeles pe Eminescu? Ce au scris zeci de generaţii despre Eminescu? Prima propoziţie a tuturor tezelor de literatură cu subiect eminescian a fost aceasta: „Mihai Eminescu este luceafărul poeziei româneşti.” Şi doamna Astrid Rodrinciuc din liceul „Iulia Haşdeu” pe care l-am absolvit – clasa a IX-a şi a X-a la liceul „Gheorghe Lazăr”, iar a XI-a şi a XII-a la „Iulia Haşdeu”, la filologie – a spus: „În clipa când veţi mai scrie această frază, puteţi să predaţi lucrarea că nu pot să vă trec de nota 4.”

I.V. – Într-o sâmbătă dimineaţă şi dirigintele meu din clasa a IX-a mi-a spus: „Se apropie 15 ianuarie – nu era Ziua Culturii Naţionale atunci, dar era ziua naşterii lui Eminescu. Vulpescu, să scrii un eseu cu titlul Mihai Eminescu, luceafărul poeziei româneşti”. Şi am zis: „Părinte diriginte, eu ceva am să scriu, dar aşa ceva nu pot să scriu.” Deci era reacţia mea în clasa a IX-a. Am vorbit de Dobrin, care e marele fotbalist al generaţiei ʼ70, Ilie Balaci – anii ʼ80, dominaţi de acest fotbalist extraordinar, care a avut oferte de afară, pe care nu le-a putut onora. Şi Gică Hagi, liderul generaţiei de aur, generaţia ʼ90. După 2000, e greu să găsim un fotbalist care să stea alături de cei trei. Poate înaintea lor... Crezi că e cineva înainte de Dobrin, din generaţia care n-a apărut la televizor – cu Dobrin vine televizorul. Zi-mi unul care e înainte de Dobrin.

M.M. – Iosif Petschovschi.

I.V. – Tu ai făcut un film cu Ilie Balaci. L-ai cunoscut foarte bine. Şi eu vorbeam din când în când cu el şi atunci când a murit nu îmi venea să cred. Şi reţin ceva din ce a zis Balaci: „Când o să mor eu, o să moară şi Craiova”, ceva adevăr este în asta. Nu mai simţim la fel cum era Craiova. El era liderul acelei generaţii. Poate cea mai bună. Eu cred că a fost cea mai bună echipă pe care a avut-o vreodată fotbalul românesc: Lung, Negrilă, Tilihoi, Ungureanu, Ţicleanu, Ştefănescu, Giolgău, Balaci, Cămătaru, Irimescu, Cârţu, plus rezervele care erau titulari la naţională. În plus, ai făcut o carte cu Gică Hagi.

M.M. – El a făcut-o. Eu l-am ajutat. E o carte tehnică.

I.V. – Deci l-ai ajutat să o scrie. I-ai cunoscut foarte bine pe amândoi. Sigur că e o întrebare care nu prea se pune pentru cine ştie fotbal. Şi anticipez răspunsul tău. Dar, dacă ar fi să faci un clasament, care ar fi acela? Al celor mai buni fotbalişti. Mă rog, e greu să ne pronunţăm la Petschovschi sau la oameni de dinainte.

Drama lui Balaci, campionul lipsit de orgoliu

M.M. – Nichita Stănescu spune că în literatură nu e ca în fotbal, nu putem să punem Blaga peste Arghezi, că nu e un clasament acolo. „Dacă vrei clasament, du-te în fotbal!” Uite că mă obligi să fac un clasament, dacă rămânem la fotbal. Şi aici există două discuţii: una este că e foarte probabil ca ce simţi să bată ceea ce vezi. E ca în dragoste, când familia spune: „Dar cum a luat-o? E cam grasă... şi părinţii ei...”, dar viaţa te confirmă pe tine. Va fi o familie fericită, pentru că tu ai simţit ceva ce alţii, care doar vedeau, nu au simţit. În clasamentul conform cu ceea ce am simţit este Ilie Balaci. Conform cu ceea ce se poate vedea sau scrie pe un carnet este Hagi, pentru că sunt şase turnee finale: trei mondiale, trei europene. Balaci n-a prins nici măcar un minut, nici măcar la un european, unde a fost decisiv în calificarea României. Dobrin la fel, n-a prins un minut la mondiale, n-a jucat europene.

I.V. – Balaci nici n-a fost la Paris. Dobrin măcar a fost în Mexic. 

M.M. – Măcar a fost aproape de teren. Balaci nici n-a fost... E o poveste înfiorătoare.

I.V. – Şi aia e o poveste complicată.

M.M. – Şi înfiorător momentul când i s-a spus: „Vezi că trăim în viaţă nu doar cu ce ni se întâmplă, ci mai ales cu cum ni se întâmplă.” Nu e atât de important dacă sunt părăsit, ci cum sunt părăsit. Balaci a trăit o tortură prin acel moment, dovadă că a şi ţinut să-l spună şi în film şi să îl repete în viaţă. Erau cazaţi la hotelul Bucureşti şi li s-a spus că dimineaţă se va bate la uşa celor care pleacă în cantonamentul decisiv, ultimul cantonament înaintea turneului final. Era în cameră cu soţia sa, cu Dana. S-au băgat în pat să se culce, era târziu şi Daniela i-s spus, văzându-l un pic agitat: „Stai liniştit, culcă-te, că eu nu o să adorm şi nu îţi face probleme că dacă se va auzi bătaia în uşă, eu voi fi trează; nu te gândi că suntem amândoi adormiţi şi n-auzim şi pierzi convocarea.” Şi el i-a spus: „Stai liniştită, nu va bate nimeni în uşa noastră.” Şi aşa a fost.

I.V. – A avut dreptate, cum în general avea dreptate. Ilie Balaci era un om foarte inteligent şi foarte generos, şi foarte altruist. Eu am o poveste din 2012 – tu ştii că ai fost la lansarea cărţii mele, care în bună măsură a reunit articole din ProSport – Din ţara în care stânga e Cârţu şi dreapta e Lăcătuş – şi l-am invitat pe Ilie Balaci să vină la lansarea cărţii. A venit şi a vorbit extraordinar. După ce întrebase genuin: „Dar ce caut eu aici?” Desigur, erau acolo: preşedintele Iliescu, profesorul Nicolae Manolescu, Radu Cosaşu, regretatul Augustin Buzura şi alte nume importante: Iarina Demian, regretata Marghit Dascălu Sava, soţia lui Iosif Sava. Şi el m-a întrebat aşa, candid: „Dar ce caut eu aici?” A vorbit senzaţional, în rând cu toţi ceilalţi, în felul lui. Şi am apreciat extraordinar gestul lui. Deşi el nu era pe copertă. Eu îl alesesem, din raţiuni didactice, pe un alt jucător al Craiovei, Sorin Cârţu – ne-am şi sfătuit atunci, te-am şi întrebat. N-o să uit niciodată acea generozitate, să vii tu, Ilie Balaci, să vorbeşti despre o carte unde nu eşti pe copertă. Nu avea orgoliul acesta stupid, de multe ori românesc, care se manifestă. El e o pierdere incredibilă pentru Craiova.

M.M. – El n-a avea orgoliul acesta pe teren. Nu putea să-l aibă nici în viaţă. El era cel care oferea. Spunea Ţicleanu: „El ne dădea totul, el ne dădea pasele, el ne dădea curajul.” Nu putea fi gelos, invidios pe Sorin Cârţu, pentru că el îl potenţa pe Cârţu, el îi făcuse mari pe toţi.

I.V. – Era creierul acelei echipe.

M.M. – A fost cea mai bună formaţie, echipă de fotbal care a jucat vreodată în România, de când s-a inventat acest sport. Aici sunt dovezi şi pe partea raţională, aşa cum sunt la Hagi. Şi spun de cele 6 turnee finale care bat ca performanţă. Nu mai spun de faptul că a jucat la Madrid şi la Barcelona.

I.V. – Lucru irepetabil. Aici nu încape îndoială. Un jucător român care să joace la Barcelona şi la Real Madrid e literatură SF.

M.M. – Exact. Am ajuns aici, din păcate. La acea mare echipă despre care îţi spun că e superlativul fotbalului românesc, dovezile sunt şi vin de la adversari. Sigur că ea n-a mers până la capăt şi n-a cucerit acea ediţie a Cupei UEFA, o competiţie cel puţin la fel de tare cum e Cupa Campionilor, dacă nu mai tare. Pentru că veneau echipele de pe locurile 2, 3 din toate campionatele, în mare parte din campionatele pierdute de echipele de pe locul 2. De pildă, erau la golaveraj sau la un punct. În acel an, în care Craiova întâlneşte Fiorentina, Fiorentina are 4 campioni mondiali în echipă şi pierde titlul în vara lui 1982, urmând ca în toamnă să joace la Craiova, la diferenţă de un punct în urma lui Juventus.

Colegi de grupă şi colegi de carieră

I.V. – Să-mi spui şi câte ceva despre câţiva colegi de promoţie.

M.M. – Da, profesorii şi colegii. Profesorii care mi-au plăcut: Florin Manolescu şi Eugen Simion. Dar în cazul lui Simion, am venit spre un om pe care îl cunoşteam înainte să îl cunosc, în sensul că am fost înnebunit după Marin Preda din adolescenţă. Am citit şi m-am chinuit să aflu tot despre el. Şi acum cred, cum credeam şi la 19 ani, că este cel mai mare prozator român. Aproape toate recenziile şi toată punerea în valoare şi prezentarea operei sale erau legate de Eugen Simion, bunul său prieten, criticul său – el îi corecta manuscrisele, după anii ʼ60. Aşa cum în tinereţe fusese prieten cu Geo Dumitrescu şi cu Miron Radu Paraschivescu şi lor le-a prezentat Moromeţii, volumul I. După anii ʼ60, s-a lăsat în braţele lui Eugen Simion care i-a dat nota şi care, văzând manuscrisul de la Cel mai iubit dintre pământeni i-a spus: „Marine, ai scris o carte fundamentală!” Atunci îl cunoşteam oarecum pe Eugen Simion. Nu m-a cucerit în facultate, pentru că eu eram deja cucerit. Orice ar fi spus, pentru mine era adevărul absolut, ca şi-n cazul lui Balaci. Nu mi-a plăcut Nicolae Manolescu, care ţie îţi place. Şi mie îmi place, citindu-l, dar nu mi-a plăcut ca profesor. Dar mi-a plăcut foarte mult Eugen Negrici, care era încântător, era un actor, un fel de Gary Cooper la catedră. Nu doar că spunea lucruri extraordinare, dar şi felul în care spunea. Avea mult umor.

I.V. – Cursurile lui despre literatura română în comunism sunt foarte interesante. El a lansat teoria umorului involuntar. Profesori mari! Noi vorbim acum despre nişte nume extraordinare, care le spun ceva nu doar celor care au absolvit Literele.

M.M. – Am fost la un curs special ţinut de Ştefan Cazimir, dispărut dintre noi. Un mare, uriaş critic şi observator al operei lui Caragiale. A şi făcut un partid după Revoluţie – liber-schimbist – inspirat de Nae Caţavencu.

I.V. – Din I. L. Caragiale faţă cu kitschul. Profesori mari! Şi dintre colegi?

M.M. – Răzvan Voncu, prietenul nostru.

I.V. – Redactor-şef al revistei România literară astăzi.

M.M. – Bogdan Rădulescu, care e autorul mai multor scenarii. Mai multe filme româneşti îl au drept autor al scenariului. Nu mai ţin minte prenumele, dar a scris foarte mulţi ani în România literară, domnişoara Deciu.

I.V. – Andreea Deciu. Face teorie literară, mai degrabă.

M.M. – N-au fost foarte mulţi.

I.V. – Dar sunt nume importante cele pe care le-ai pomenit. Apoi ai mers spre presă, spre presa sportivă. De ce n-ai fost mai apropiat de marii gazetari sportivi?

M.M. – Eu, vorba lui Adrian Păunescu, n-am avut o viaţă de excepţie. El spunea: „N-am avut o operă de excepţie, dar am avut o viaţă de excepţie.” N-a fost cine ştie ce de capul meu, ca să merg pe aceeaşi idee, dar am avut noroc. Mi-a luat mult din viaţă această meserie. A fost chinuitoare, a fost foarte grea. Nu din întâmplare, ziariştii sunt pe locul întâi la cele mai mari probleme. Sigur, cei din politică şi din social, reporterii de teren suferă pe specificul meseriei lor. Ceilalţi ziarişti se consumă şi au parte de tot felul de crize, chiar şi cei din sport. Ioan Chirilă, am scris alături de el, în birou. Desigur că avea birou de director, dar nu îi plăcea să stea acolo, singur. Îi plăcea să stea cu noi, cei care eram un pic mai tineri şi să ne provoace. Deci am scris alături de Ioan Chirilă, Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu, în aceleaşi pagini. Nu îmi vine să cred că semnam în aceeaşi pagină lunea, după meci, cronică de meci, şi erau: Chirilă, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu, Laurenţiu Dumitrescu, Marius Mitran – care aveam douăzeci şi ceva de ani. Chirilă era fabulos!

I.V. – Era mai mult decât un gazetar sportiv. Era un scriitor. Cărţile lui despre mondiale! Eu am citit Argentina ʼ78, prima pe care am citit-o. E o carte de literatură.

M.M. – Radu Cosaşu spune că e cea mai bună dintre cele dedicate mondialelor.

I.V. – Absolut formidabil. Sunt nişte imagini în acea carte care sunt frapante, care rămân şi astăzi. O carte care se termină pe coperta a patra, prima ediţie de la editura Sport-Turism, cu un gând din Blaga: „Un vis care se îndeplineşte este un vis ratat.” Momentul când Argentina se trezeşte la viaţă, după ce câştigă titlul mondial şi nu ştie ce să facă. Este dintr-odată campioană mondială. Sigur că face tot posibilul şi imposibilul să câştige acel titlu. Ne amintim cine conducea Argentina în acei ani. Dar Argentina care îşi îndeplinise acest vis, spre care mersese o naţiune întreagă, nu mai ştia ce să facă. Sunt nişte imagini extraordinare în carte. Prima pe care o scrie cred că este Mondialul din ʼ66 şi ultima la care se opreşte este Mondialul din ʼ94, cred.  Trimite pentru ProSport nişte însemnări şi în 1998.

M.M. – Am fost cu el la Paris. A stat cu mine în apartamentul alocat.

I.V. – El moare în 1999. Mondialul din 1989 e ultimul la care a asistat. Nici mondialele nu mai sunt ce au fost, după moartea lui Chirilă. Sigur că exagerăm şi sigur că suntem subiectivi, dar fotbalul şi sportul te îndeamnă la asta. Cum se zice: ţii cu o echipă. Deci ai un ataşament. Nu te uiţi la televizor şi e doar statistică. Poate pentru cei care ne privesc pare că exagerăm. Dar mondialele, după ce nu mai sunt comentate de Ioan Chirilă, parcă sunt mai fade.

M.M. – Şi din această cauză, dar şi din felul în care a involuat fotbalul mondial. Aveam un profesor la liceul „Gheorghe Lazăr”, care era foarte anticomunist. Un tip extraordinar! L-au şi pus în zilele revoluţiei director. Mă uitam la televizor în decembrie ʼ89 şi se dădeau tot felul de reportaje. Se schimbau directori de liceu, de fabrici etc. Ca o revoluţie, pentru că a fost o revoluţie.

Viitorul fotbalului şi al culturii: a fost compromisă lumea dintre stadion şi bibliotecă?

I.V. – La „Lazăr” deci. Cişmigiu & Comp.

M.M. – De aceea m-am şi dus, după cartea lui Băjenaru. Acela a fost criteriul. Acolo a fost mintea mea în clasa a VIII-a. Eu am făcut şcoala generală în Dorobanţi, în spatele poştei, lângă biserică, era Şcoala Generală nr.15. Şi toţi colegii mei voiau să traverseze strada, ca să se ducă la Liceul „Caragiale”. Citind Cişmigiu & Comp, am zis că îmi place mai mult ce se întâmplă la „Lazăr”, dar şi pentru că nu fusesem niciodată în Cişmigiu, până la 14 ani. Şi mi-am zis: „Trebuie să trăiesc ceva în viaţă!” Cred că până acum m-am ţinut de acelaşi gând. Să mă duc mai departe cu colegii mei? Am stat patru ani cu ei în clasă şi să mă duc să fac liceul tot cu ei? Nu. Mă duc spre necunoscut. Şi aşa am ajuns la „Lazăr”, unde profesorul respectiv – ca să revin la ora de germană – a spus: „Domnule, şi partidul ăsta trebuie să fie partid, trebuie să aibă o esenţă, să fie un cristal. Nu putem fi 3 milioane, 5 milioane de membri de partid, că nu mai e partid.” Iar noi îngheţam, că era poza deasupra lui când ne spunea asta. Chiar şeful partidului era în tablou. Revenind, şi fotbalul trebuie să fie un cristal. Şaisprezece echipe au fost la acel mondial de care te-ai îndrăgostit citind Argentina. Ok, 24 mai târziu, accept. Dar ne pregătim de 48. Şi ne-a spus Gianni Infantino că se gândeşte la 60, pentru că e păcat, că sunt multe ţări care n-au altfel cum să ajungă.

I.V. – Se transformă într-un fel de Jocuri Olimpice, unde important este să participi, ceea ce diluează calitatea.

M.M. – Iar ce se va întâmpla în acest an – poate lumea nu realizează – va fi ceva imposibil de cuantificat, de înţeles, de trăit. Campionatul mondial va începe la jumătatea lui noiembrie. Toate echipele încep, din toate campionatele, dar haideţi să ne gândim la cele mari, încep la sfârşitul lui august. Poate acum ceva mai devreme, dar nu mult mai devreme, pentru că abia se încheie acest sezon. Merg zece, douăzeci de etape, după care se opresc o lună pentru antrenamente, intră în cantonament. După care merg acolo. Ce fac germanii, argentinienii dacă ajung în finală? Au lotul acela de 25, care implică paralizarea multor echipe mari. Cum se întorc de acolo? Pentru că se termină la mijlocul lui decembrie acest Mondial. Cum se întorc după o lună de Mondial, plus încă o lună de cantonament? Poate Simeone să-l folosească pe Correa sau poate Tuchel să-l arunce pe Kanté în primul derby din decembrie? Nu mai poate, pentru că vine sleit de acolo. Se vor da peste cap toate. Dar „e bine să participăm”. De aceea, fotbalul nu mai e ce era, lumea nu mai e ce era, nici presa sportivă.

I.V. – Chiar voiam să te întreb. Cum vezi presa sportivă de astăzi? Tu încă scrii, ţii rubrici la ProSport în continuare şi în alte locuri. Dacă faci o comparaţie cu anii ʼ90 sau cu anii 2000, când ai scris în mod constant şi ai condus nişte publicaţii, ProSport şi Sport Total, după aceea,  cum vezi această paralelă?

M.M. – „Viteză” este singurul cuvânt care ar putea să descrie. Scrisoarea ta de acum douăzeci de ani nu avea şanse astăzi, chiar şi cu mine redactor-şef. În primul rând, tu n-ai fi scris-o pe o foaie şi n-ai fi pus-o într-un plic, şi n-ai fi timbrat-o ca să ajungă la noi în redacţie. Ai fi dat un mail. Mailul tău ar fi fost alături de alte zeci de mailuri din ziua aceea. N-ar fi putut fi foarte important în nicio circumstanţă, pentru că, pe lângă mailul tău, ar fi fost mailul lui Răzvan Corlăţeanu care spunea: „Atenţie la carburant şi la hârtie. Aţi pierdut nu ştiu ce tiraj.” Ar fi fost încă şapte mailuri de la diferiţi conducători de cluburi, care spuneau: „Ne rezervăm dreptul de a vă da în judecată, pentru că aţi spus că a fost «talb».” Ca să fac o paranteză, „A fost talb” este titlul cronicii a lui Cătălin Tolontan, din Sportul Românesc, încă dinaintea apariţiei ProSport, la un meci care nu mai putea fi suportat, un meci aranjat. Şi pentru a nu fi daţi în judecată, Cătălin a folosit acest termen, „talb”, adică „blat” citit invers.

I.V. – Cătălin este şi el unul dintre ultimii mohicani ai acelei generaţii. S-a dus spre presa generalistă, nu mai scrie neapărat cronică sportivă.

M.M. – Da, din păcate. Şi atunci, mailul tău ar fi fost citit, poate, noaptea, când ajungeam acasă. M-aş fi uitat, aş fi spus „interesant”, dar m-ar fi apăsat problemele celelalte, economice, sociale. M-aş fi gândit că poate ar merita pus undeva, dar unde? Pentru că nu ştiu câte clikuri, câte vizualizări ai fi atras tu... erai şi foarte dedicat Universităţii Craiova, şi având mulţi fani ai FCSB... m-ar fi ajutat oare?

I.V.  – Sigur, eu poate că m-aş fi adaptat. Însă ce spui tu e adevărat, e corect, în lumea vitezei. E multă superficialitate în abordare. Dar discuţia este dacă, totuşi, rolul educativ, instructiv al presei mai stă în picioare sau ne ducem doar după public? Totuşi, nu ştii ce vrea publicul. Ori te adaptezi şi faci concesii publicului, ori încerci să transmiţi publicului şi nişte lucruri diferite. În continuarea acestui comentariu, voiam să te întreb dacă tu mai crezi în ziarul tipărit?

M.M. – Da, sigur. Eu mi-l doresc. Am venit acum două zile din Spania cu: Mundo Deportivo, Marca, AS, Sport. Îmi vine să plâng citindu-le. Îmi vine să plâng după anii mei, care s-au dus. Unde sunt iluziile mele pe care le-am avut? Aşa am crezut şi eu atunci când tu ai trimis scrisoarea. Şi să nu încheiem discuţia despre scrisoare, pentru că acea scrisoare şi întâlnirea dintre noi arată o Românie care a existat. Iar tu, elegant şi întotdeauna sensibil, mi-ai mulţumit, deşi nu mai era cazul, pentru că între noi nu mai e cazul de asemenea lucruri. Dar te-ai prefăcut că asta e toată povestea. Presa sportivă există, presa mare:  L'Équipe, Marca, AS, Gazzetta  dello Sport sunt superbe şi astăzi.

I.V.  – Chiar şi presa culturală, în Franţa, de exemplu.

M.M. – Da, chiar şi acolo.

I.V.  – Ziarele mari, Le Monde, de pildă, au suplimente culturale, care încă sunt citite de foarte mulţi oameni.

M.M. – Hai să îţi spun începutul cronicii semnate de Patricia Cazon, la meciul dintre Manchester United şi Altético Madrid, de acum câteva zile. Cei de la Atlético au ieşit cu un mozaic impresionant – mă refer la spectatori – şi cu titlul „Vuela, Atlético!”, adică „Zboară, Atlético!”. Un îndemn pentru ei, înaintea începerii meciului. Atlético s-a numit mulţi ani „Atlético Aviacion”, pentru că a fost salvată de aviaţia militară, în anii interbelici şi chiar în anii războiului, când a continuat să joace. Şi Patricia Cazon, care e o scriitoare şi o mare ziaristă, începe cronica aşa: „Spectatorii au crezut în Atlético şi au ieşit cu mesajul «Zboară, Atlético!», Lodi a aruncat o minge care a zburat, João Félix s-a aruncat în aer zburând către ea, mingea a zburat către bară, de la de Gea a zburat plonjând şi până la urmă golul s-a înfăptuit, toată lumea zburând aşa cum publicul a cerut celor din teren să facă.”

I.V.  – O posibilă definiţie a fotbalului, care nu e doar statistică şi un scor agăţat pe tabelă,  ci e mult mai mult. Dar de ce crezi că la noi, fotbalul, sportul nu sunt privite ca nişte paliere ale culturii?

M.M. – Dar de ce crezi că pe Răzvan Voncu îl ştim noi şi o mână de oameni, el fiind un excepţional critic literar? Dar de ce crezi că unul dintre marile filme, interzise de Ceauşescu, Glissando, al lui Mircea Daneliuc, nu mai există? Dacă ieşim pe stradă şi întrebăm oamenii, nu-l mai ştie nimeni, cred că nici pe Mircea Daneliuc.

I.V.  – Memoria nu e argumentul suprem aici. N-avem un instinct cultural extraordinar şi foarte pregnant, din păcate, el s-a tocit. Mai ales, că avem o listă întreagă de mari scriitori care au făcut cronică sportivă. L-ai adus în discuţie pe Radu Cosaşu, dar mai erau şi Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Eugen Barbu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, care făceau cronică sportivă. E şi o polemică extraordinară. Au fost nişte jocuri balcanice, cumva, organizate la Bucureşti – Balcaniada lui 13-0, când România a spulberat, în 1933. Iar Iorga a încercat să ducă în derizoriu acest episod. Toată lumea era pe străzi, discuta, se vorbea numai despre fotbal. Şi Iorga, de la înălţimea lui, spunea că nu înţelege de ce atâta agitaţie în jurul unui balon rotund. Şi Mihail Sebastian îi răspunde, absolut antologic,  în Gazeta Sporturilor, care apare în 1924, că: „Stadionul nu trebuie opus bibliotecii şi biblioteca nu trebuie opusă stadionului.” Ele sunt două lucruri complementare.

M.M. – Ştii cine mai ataca cu virulenţă, în acea perioadă, fotbalul? Nichifor Crainic. Dar nu din perspectiva bibliotecii, ci din perspectiva bisericii. Scrie nişte articole din care reiese că duminica n-a fost inventată ca tinerii să meargă pe stadioane, duminica e ziua odihnei, a Bisericii. Şi Gazeta Sporturilor îi răspunde. Sunt zile întregi în care polemizează, cu o virulenţă şi o duritate extremă, apropo de cât de bine e să faci sport şi să îi laşi pe tineri să participe. Fotbalul a fost iubit şi a dat curs unor lupte dintotdeauna.

I.V.  – Mă uitam la Cupa Angliei recent şi am văzut cum Nottingham Forest, care era o echipă mare la un moment dat, o spulberă pe Leicester, deţinătoarea Cupei Angliei. Dar altceva, dincolo de sport, a fost interesant. Frenezia oamenilor din tribună, spectacolul acela grandios, adeziunea lor la un grup care este în Premier League. La noi, crezi că vom mai vedea vreodată stadioane pline şi entuziasm, cum se vede în Anglia?!