Avangarda #10 - invitat, acad. Nicolae Manolescu

0
0

Episodul X al podcast-ului „Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu” îl aduce în faţa publicului pe criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi director al revistei România Literară. Nicolae Manolescu este, însă, înainte de toate, profesor, după cum îi place să se prezinte şi să fie prezentat.

Peste 40 de cărţi de istorie şi critică literară îi încununează cariera, dintre care, cele mai cunoscute rămân Istoria critică a literaturii române, Arca lui Noe şi volumele din ciclul de eseuri Teme. Nicolae Manolescu este şi un veteran al cronicii literare, dat fiind că timp de 32 de ani, a scris săptămânal cronică literară în paginile revistei Contemporanul şi, ulterior, ale României literare. Dialogul din cadrul acestei ediţii ne aduce în culisele destinului lui Nicolae Manolescu. Vom afla, aşadar, cum şi când a debutat cel mai important critic literar postbelic, care au fost provocările activităţii de cronicar în timpul epocii comuniste, care au fost scriitorii „nedreptăţiţi”, la un moment dat, de criticul Nicolae Manolescu, şi care sunt şansele reale României de a primi mult aşteptatul Premiu Nobel pentru Literatură în viitorul apropiat. Nicolae Manolescu ne vorbeşte, de asemenea, şi despre activitatea sa politică, în calitate de preşedinte al Partidului Alianţei Civice, despre neajunsurile politicii actuale şi ale Constituţiei noastre, precum şi despre „pseudoculţii” din politica românească de astăzi şi despre PNL-ul care a devenit cel mai anticultural partid de pe scena puterii contemporane. Confesiunile din spatele podcast-ului dezvăluie relaţia cu actuali şi foşti prieteni din literatura română, relaţii sacrificate pe urma trecerii timpului sau ale unor diferenţe de opinie: Nicolae Breban, Eugen Simion şi Ana Blandiana sunt câteva dintre numele despre care Nicolae Manolescu a oferit, en passant, câteva cronici de viaţă. Nu în ultimul rând, aflăm de la Nicolae Manolescu care este destinul literaturii şi culturii române şi care sunt ideile ce pot duce România în avangardă.

Link-ul la care puteţi asculta integral episodul X al avangardei este: https://youtu.be/qCiRqJzbmfU

O generaţie care le-a văzut pe toate

Ionuţ Vulpescu: – Bună ziua! Astăzi, la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, avem un invitat cu adevărat special, profesorul, academicianul, criticul şi istoricul literar, directorul revistei România literară şi preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu. Mulţumesc foarte mult că aţi acceptat invitaţia mea!

Nicolae Manolescu: – Trebuia să adaugi: „membru în diferite comitete şi comiţii”, ca personajul lui Caragiale.

I.V. – Dacă ar mai fi ceva de adăugat, la care comitet sau comiţie aţi ţine?

N.M. – La niciuna. Nici la un titlu măcar. De foarte multe ori sunt întrebat, apropo de câte o carte sau de câte o emisiune: „– Cum titrăm acolo?”, „– Nicolae Manolescu, cum altfel să titraţi?! Profesor.” La urma urmei, dintre toate aş alege titlul de profesor, că asta am fost şi asta am să rămân toată viaţa, chiar dacă acum sunt la pensie şi nu mai predau. Restul sunt funcţii publice sau private.

I.V. – Spuneaţi cândva – citez aproximativ: „M-am născut în toamna lui 1939, când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Am mers la şcoală în toamna lui 1946, atunci când s-a inventat tehnica fraudării alegerilor parlamentare la români. Am mers la facultate în 1956, când a fost revoluţia din Ungaria, şi am terminat facultatea în anul când a fost împuşcat Kennedy. În momentul Revoluţiei din 1989, aveam fix 50 de ani.” Coincidenţe tari în biografia dumneavoastră. Nicolae Manolescu se consideră un norocos sau dimpotrivă?

N.M. – Asta e o coincidenţă. Obiceiul, prin cărţi, prin filme poliţiste, este ca poliţistul, detectivul să spună: „Nu cred în coincidenţe.” Acum nu ştiu. Eu am citit o întreagă carte a lui Freud despre coincidenţe şi am şi scris despre asta cândva. Nostim a fost că, în momentul în care citeam teoria lui despre coincidenţe, se petreceau o mulţime de coincidenţe în jurul meu. Şi am zis: „Dumnezeule, uite că ceva o fi!” Dar lăsând la o parte asta, problema de fond e alta, şi anume că eu aparţin unei generaţii – rămâne de văzut dacă norocoasă sau dimpotrivă – care a trecut prin mai multe evenimente istorice majore şi nu numai la noi în ţară, ci pretutindeni, în toată lumea – aiurea, cum zic francezii, ca puţine altele sau ca niciuna alta. M-am născut deci când a început al Doilea Război Mondial. Cu totul întâmplător, evident. Socotelile nu le-am făcut eu, le-au făcut părinţii mei. Nu ştiu dacă au vrut asta, dar nu cred că ştiau asta când m-au conceput, că se concepea şi războiul al doilea. Poate faptul că am intrat la şcoală în toamna lui ʼ46, când cu alegerile fraudate – nu primele, că au mai fost fraude, dar nu masive – când rezultatele au fost, pur şi simplu, întoarse pe dos. Mulţi îşi închipuie că s-au numărat intenţionat greşit. Nu s-a numărat nimic. Ce a ieşit, a ieşit, doar că le-au comunicat invers. Era foarte simplu. Pe urmă, în ʼ47, la abdicarea Regelui, am trecut dintr-un regim burghezo-moşieresc, cum se spunea altădată, într-un regim comunist, imperfect la început. Nu a ajuns niciodată să fie perfect, dar a ţinut-o tot aşa cu imperfecţiunile, până în ʼ89 când s-a schimbat din nou regimul. Dar nu cum s-a schimbat în Grecia pe vremuri, în anii ʼ60, parcă, când pleca Regele Constantin şi veneau coloneii la putere, după aceea plecau coloneii şi venea Regele Constantin. La noi chiar s-a schimbat regimul politic. În afară de imperfecţiuni, nu e nicio asemănare între cele două regimuri, cel comunist şi cel de după 1989. Am asistat la căderea Imperiului Sovietic şi a Uniunii Sovietice, în general. Nu mai am vârsta la care „să sper”, deşi nu e bine zis, căci vizez o ironie, că o să apuc şi refacerea Imperiului Sovietic, care, aşa cum a dispărut, s-ar putea să şi reapară... Ei bine, vreau să ştiu şi eu o altă generaţie care a trecut prin atâtea evenimente istorice majore pe durata vieţii unui om. În fond, am început să fiu conştient de schimbarea regimului când aveam 8 ani, vârstă la care nu prea ştiu dacă eram foarte atent la viaţa politică, mai ales că problema mea cea mai importantă, după 1947, după abdicarea silită a Regelui Mihai, a fost că ni s-a comunicat că trebuie să învăţăm noul imn al Republicii Populare Române. Şi cum eu sunt afon – am avut mari probleme şi cu imnul regal să-l învăţ, m-am dus la tatăl meu şi i-am spus: „– Nu cred că are rost să mă apuc să învăţ şi imnul ăsta.” Şi tatăl meu, care e un ardelean serios mi-a spus: „– Nu e o idee bună, băiete!” Ceva s-a produs în capul meu, o mică iluminare: „Dacă tatăl meu a spus că nu e o idee bună, înseamnă că nu e o idee bună.” Şi l-am învăţat atât de bine încât, la primul cor în care am fost să îl cântăm, am fost dat afară, pentru că eu cântam fals. Parcă îl văd şi acum pe profesorul de muzică venind, se apleca, pleca urechea când trecea prin dreptul nostru şi spunea: „– Tu! Ieşi afară!” Aşa am fost dat afară de la cor, spre fericirea mea, căci câştigam o oră pe săptămână.

„Dumneata ai structura unui critic literar!” 

I.V. – Acela a fost momentul când v-aţi dat seama că nu muzica e destinul dumneavoastră şi v-aţi apropiat de literatură? Când aţi ştiut că menirea dumneavoastră, vocaţia dumneavoastră e cea de profesor de literatură şi de critic literar?

N.M. – De cea de critic literar am ştiut abia când am terminat facultatea, când George Ivaşcu, după examenul oral din anul al V-lea, la examenul de an, mi-a zis: „– Să vii la gazetă, să-ţi dau să scrii!” Eu ştiam că existau două gazete pe vremea aceea: Gazeta literară şi Contemporanul, care erau într-o oarecare rivalitate, Ivaşcu fiind la Contemporanul. Şi zic: „– La care gazetă?”, şi zice: „– Eh, trebuie să-ţi spun eu la care...? La Contemporanul, bineînţeles!” Şi zic: „– Eu nu sunt critic literar. Eu vreau să fac proză.” Cu poezia mă lămurisem. „– Dumneata ai structura unui critic literar.”, îmi zice. „– Aşa o fi!”, am zis eu. Drept urmare, mi-a dat trei cărţi pentru primul articol. Nu erau cine ştie ce. Tocmai de aceea erau trei şi nu una. Şi am plecat la Sibiu, la părinţii mei, unde am stat trei săptămâni ca să fac articolul. După trei săptămâni m-am întors şi i l-am dat lui Ivaşcu, care mi-a spus: „– Crezi că aşa stă treaba în publicistică? Stai trei săptămâni ca să scrii la trei spanacuri d-astea de cărţi?! Te rog, o dată pe săptămână pentru fiecare.” „– Să trăiţi, am înţeles!” şi  m-am executat. Şi am ţinut-o aşa 32 de ani, cu o pauză, după care am mai avut vreo 3-4 ani.

I.V. – După Revoluţie.

N.M. – Da, în 1992 am abandonat şi după m-am mai apucat o perioadă, când eram la România literară în criză de cronicari literari.

Formele fără fond – o necesitate 

I.V. – De curând am celebrat ziua lui Titu Maiorescu. Aveţi o teză de doctorat consacrată contradicţiilor lui Maiorescu, unde acuzaţi politizarea excesivă a operelor sale. Dincolo de acest aspect, care sunt formele fără fond ale României de astăzi?

N.M. – Am scris despre Maiorescu de multe ori. Acum nu mă mai recunosc în cartea cu pricina. A fost prima carte despre Titu Maiorescu, după 1947, deci după ce s-a schimbat cu totul cultura română şi am intrat sub cenzură – „faza cu cenzura”, cum se zice astăzi. În Istoria critică, de pildă, capitolul despre Maiorescu este radical deosebit, aş zice. Unul din lucrurile importante apropo de filosofia culturală a lui Maiorescu este că eu combat acolo ideea că Maiorescu înţelegea prin „forme fără fond” desfiinţarea tuturor formelor oarecum importante din societate, din învăţământ şi din multe alte domenii de la noi, pentru că sunt împrumutate şi deci nu au valoare. Ideea lui Maiorescu este alta. Şi, culmea, este un pasaj în unul dintre articolele lui, pe care nu l-a văzut nimeni înainte – l-a văzut Marta Petreu, prima dată, şi l-a predat la un curs la facultate, de unde a fost preluat de un tânăr student de-al ei, de la Cluj, şi publicat într-o carte, unde l-am descoperit eu. Şi l-am citat. În consecinţă, Marta mi-a atras atenţia că nu e al lui Şiulea, ci e al ei. M-am corectat, evident. Şi pasajul respectiv spunea următorul lucru: „Problema nu este că aceste forme sunt rele şi trebuie distruse. Problema este că trebuie ştim să le umplem de fond.” Spus negru pe alb! Cum a putut fi citit atât de prost Maiorescu chiar de mine însumi, în teza de doctorat? Cum n-a observat nimeni? Cât s-a scris despre Maiorescu până la o anumită dată, până imediat după al Doilea Război, că după nu s-a mai scris o vreme? De ce n-a văzut nimeni pasajul acesta? Că e acolo, în toate ediţiile, nu lipseşte. Nu l-a văzut nimeni! Prin urmare, formele fără fond ale lui Maiorescu sunt nişte forme necesare. E adevărat, împrumutate! Problema noastră, a românilor, este că trebuie să învăţăm să le umplem de fond. Asta e esenţial! A rămas reflexul lingvistic, ca să zic aşa, un fel de reflex pavlovian: spunem „forme fără fond” şi se înţelege „forme rele” neapărat. Or, la Maiorescu nu sunt rele. Dacă erau rele, ele nu trebuiau umplute de fond. Abia atunci trebuia renunţat la ele. Din păcate, după 1989, am continuat cu această „politică de împrumuturi”, care nu e chiar o noutate în literatura română. Eu am mai spus şi altădată: există mai multe feluri de literaturi. Există literaturi care iniţiază, creează, provoacă mari literaturi. Sunt literaturi care mai mult împrumută, cum e a noastră. Şi sunt, la mijloc, literaturi care menţin un echilibru între împrumuturi şi creaţie. Toate literaturile împrumută. Nu există literatură care să nu împrumute. Şi francezii au împrumutat, de pildă, literatură, cultură, în general. Ei au împrumutat Renaşterea de la italieni. Germanii au împrumutat Iluminismul de la francezi. Să nu uităm că filosofii germani din secolul al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, purtau peruci franţuzeşti, după moda franceză. Dacă vorbim de modă, acolo împrumuturile sunt şi mai evidente. Cu atât mai mult acum, în era globalizării. Ce am împrumutat noi după 1989, nu sunt neapărat forme rele. Unele pot fi discutabile. Eu am vorbit, de pildă, cu cel care a fost la originea ultimei constituţii franceze, pe care politicienii români de după ʼ90, care se ocupau cu chestia asta, l-au consultat. Şi el mi-a spus mie că i-a sfătuit să nu ia modelul francez de constituţie, că nu e bun, deşi el îl făcuse, pentru că are o mulţime de lucruri care nu merg. Noi ne-am încăpăţânat şi am luat modelul francez. Eu simt că am greşit într-un fel, mai ales că nu l-am luat cum trebuie. Modelul francez presupune un preşedinte care numeşte guvernul. Deci este o republică semiprezidenţială, existând şi un prim-ministru în acelaşi timp, spre deosebire de Constituţia SUA, unde nu există prim-ministru şi unde republica este prezidenţială 100%. Noi am făcut un mix, un compositum, şi n-a ieşit nimic ca lumea. Adică preşedintele, sigur, are puteri mai mari decât dacă ar fi fost ales de Parlament, dacă ar fi preşedinte cum e în Germania sau Italia, dar în acelaşi timp nu suficiente puteri ca să aibă pârghii executive. Neavând puteri executive, e o mare problemă ce poate el să facă, până la urmă. Să dea sfaturi, eventual, sau să profite de crize şi să îşi impună punctul de vedere, împăcând capra şi varza, cum s-a întâmplat la noi de curând.

Problemele Constituţiei

I.V. – Dacă aţi putea să aduceţi un amendament Constituţiei, într-un proces mai larg de revizuire, care ar fi acela?

N.M. – Eu cred că pe structura noastră, judecând situaţia de după Revoluţie, cred că cel mai bun ar fi totuşi modelul francez, cu puteri mai mari pentru preşedinte. Pentru că vedem ce se întâmplă cu conflictul instituţional pe care îl tot amendează Curtea Constituţională mereu. Conflictul vine şi de aici – preşedinte versus Parlament. Se cam calcă pe picioare unii pe alţii. Iar dacă Parlamentul nu vrea o chestie, îl pune pe preşedinte în mare dificultate. Mi se pare că preşedintele nu poate dizolva Parlamentul decât în nişte condiţii atât de birocratice şi de complicate, încât majoritatea preşedinţilor se lipsesc de asta. Nu poţi, de pildă, să întorci la Parlament o lege decât o singură dată. Dar de ce o singură dată? Dacă ai întors-o şi îţi dă Constituţia acest drept, o întorci de câte ori e nevoie. Mai ales că Parlamentul nu e obligat să o schimbe cu nimic. O poate retrimite, pur şi simplu. Ce am făcut cu asta? De aici apar o mulţime de dificultăţi. Sau Avocatul Poporului, care are rolul foarte ciudat de a contesta hotărârile de guvern. Parlamentul nu poate să o facă. El nu poate contesta legile, adică Avocatul Poporului e un fel de cenzor al guvernului. De ce numai al guvernului?

I.V. – Recursul la Curtea Constituţională, ca şi la Comisia de la Veneţia, e făcut la noi cu o insistenţă pe care alte naţiuni n-o practică. Foarte puţini apelează aşa cum o facem noi. Asta e şi o consecinţă a conflictului politic, care pare că s-a radicalizat după anii ʼ90.

N.M. – E adevărat, s-a radicalizat, dar a existat de la început şi, într-un fel, Constituţia l-a permis. Sigur, Constituţia a mai fost amendată, după cum ştim, în anumite privinţe chiar într-un mod hotărât. Ţin minte ce discuţii interminabile au existat în anii ʼ90, cu ocrotirea, respectiv garantarea proprietăţii. De nu ştiu câte ori am discutat lucrurile astea. Îmi aduc aminte că i-am spus domnului preşedinte Iliescu, la vremea aceea, în maniera mea literară de a discuta lucrurile: „Ocroteşti un copac, îl pui acolo, ai grijă să îi pui apă, să crească, dar nu ocroteşti proprietatea, ci o garantezi.” E o diferenţă de termeni esenţială.

Inculţi vs. Pseudoculţi în politică

I.V. – Pentru că l-aţi pomenit pe preşedintele Iliescu şi pentru că aţi condus Partidul Alianţei Civice în anii ʼ90, ştiţi că atunci partidele cădeau de acord pe obiective importante. Lucru care nu s-a mai întâmplat în ultimii ani. Pare că acest element de civilizaţie politică a dispărut. Nu era firesc, odată cu trecerea timpului, ca lucrurile să arate mai bine?

N.M. – Da. Noi ne-am făcut cu toţii iluzii, după ʼ90, în euforia momentului, referitor la clasa politică, aşa cum arăta ea atunci, neprofesionalizată deloc. Eu am făcut politică aproximativ 10 ani. Am fost şi în Parlament. Eram nişte naivi. Nici nu îmi vine acum să recitesc, chiar dacă aş avea de unde, pentru că toată arhiva PAC-ului s-a dus la PNL şi nu ştiu pe unde o fi, prin ce pivniţă – PNL având multe pivniţe în momentul de faţă, dar nu ştiu cu ce sunt umplute. Cred că mi-ar fi groază să îmi recitesc cuvântările şi luările de poziţie de atunci. Şi am presupus, în naivitatea mea, şi  nu numai a mea, a multora, că vom avea o clasă politică profesională. Da, într-un anumit sens, actuala clasă politică e profesionalizată, în sensul că majoritatea parlamentarilor nu au alte meserii foarte sigure. Pe vremea Parlamentului din anii ʼ90, când eram eu în Senat, erau câţiva care – vorba lui Dostoievski, vorba lui Marmeladov, „fiecare om trebuie să aibă un loc pe lume unde să se poată duce” – n-aveau unde să se ducă. Unul din ei fusese medic ginecolog, dat afară de colegii lui la Revoluţie, aruncat pe treptele spitalului, pentru că era incompetent şi corupt. Şi ajunsese coleg de
Senat cu mine în seria ʼ92 -ʼ96. Ajunsese şi prefect. Nu s-au lepădat de el, până la urmă. Dar ăştia erau foarte puţini.

I.V. – Noi nu avem prieteni, noi avem prefecţi...

N.M. – Cei mai mulţi dintre noi eram oameni care lăsasem o meserie. Asta a fost problema multora dintre noi. Ana Blandiana nu mai recunoaşte acum – am avut o mică polemică cu ea...

I.V. – N-ar fi prima oară.

N.M. – Eu sper să fie ultima.

I.V. – Eu sper să nu...

N.M. – Am povestit o întâmplare când ea a fost în prima conducere a CPUN sau CFSN, nu mai ştiu.

I.V. – Chiar CFSN, prima oară, şi apoi Consiliul Provizoriu pentru Unitatea Naţională.

N.M. – Era membră în CFSN, cred. Şi întâmplător, o dată, de două ori, m-a dus acasă, cu Romi la volan, cu maşina lor, când stăteam eu în Drumul Taberei – era un impas acolo unde opream. Se întâmpla după-amiaza, nu mai ştiu în ce împrejurări. Eu nu eram în politică pe vremea aceea. Mi se plângea că se duce acasă, deschide radioul şi aude la ştiri alte lucruri decât au hotărât în CFSN. Şi zic: „– Dar cine face asta?” Şi zice: „– Sunt unii care rămân acolo, cum e domnul Iliescu...”, „– Dar de ce nu rămâi şi tu până la capăt, dacă e aşa? Stai acolo, cenzurează, nu pleca!”, „– Nu, că eu vreau să scriu!” Aici era o duplicitate interesantă. Toţi aveam altceva de făcut. Eu umblam pe coclauri, când am fost la partid şi după în Parlament, toată săptămâna, în afară de vineri, când aveam ore la facultate şi le ţineam cu sfinţenie. Şi mă simţeam foarte bine.

I.V. – Şi nu online ca acum.

N.M. – Din fericire, nu. Deşi eu aş fi putut să fac online, că eram tot timpul pe drumuri, dar nu exista mijlocul, nu exista computerul, nu exista nimic. Deci noi am avut această situaţie. Şi majoritatea intelectualilor care au intrat în politică în anii ʼ90, şi care aveau unde să se ducă şi unde să se întoarcă, au abandonat politica, au preferat să îşi facă meseria lor. Acum ne mirăm cu toţii cât pot fi de departe de idealurile noastre de altădată oamenii politici contemporani! Cât de agramaţi sunt unii dintre ei! De inculţi nu mai vorbim! Sau nu inculţi, ci pseudoculţi – aici eu am o teorie întreagă. Incultul e un om care nu a făcut şcoală din motive care îl depăşesc de regulă. E vai de capul lui, e un amărât, un bătut de soartă şi care n-are nicio pretenţie. Nu vine nici să ocupe funcţii, nu vrea nimic, nici salariu mai mare, eventual. Se mulţumeşte cu ce face el acolo. Pseudocultul a făcut şcoală. Asta e nenorocirea în momentul de faţă. Democraţia ne obligă pe toţi să facem măcar zece clase. Sau nu mai ştiu câte sunt obligatorii acum. El e şcolit, doar vorba vine. El a trecut ca raţa prin apă. Nu rămâne nimic pe penele lui. Dar, în schimb are pretenţii. El te pune la punct. El nu ştie să vorbească, dar te pune la punct. Or, categoria asta a pseudoculţilor sau a inculţilor funcţionali este enormă în România, în momentul de faţă. Şi din păcate, nu e vorba numai de intelectuali de mâna a doua. E vorba şi de profesori, de medici. Cu tot imensul sacrificiu pe care l-au făcut medicii în ultimii doi ani, nu putem să nu recunoaştem că există printre ei o mulţime de specimene care apar la televizor toată ziua. Asta e problema! Că dacă ar sta la ei acasă sau la spital, şi-ar face ce fac ei de obicei, ar fi una. Dar mai apar şi la televizor şi încep să ne dea lecţii şi să inducă populaţiei ideea că vaccinul n-a fost suficient studiat şi aplicat, deci mai avem timp. „Cum să faci vaccin copiilor?” Ca şi cum ei n-ar fi primii beneficiari ai vaccinurilor. Generaţia mea a apucat marea epidemie de poliomielită. Am citit în romane americane: autorul fiind de vârsta mea, povestea ce a păţit la 12 ani. A avut colegi de şcoală cu poliomielită. Eu am terminat liceul în ʼ56 şi în ʼ57 a fost pus pe piaţă primul vaccin împotriva poliomielitei. Dar restul bolilor copilăriei unde sunt? Eu le-am făcut pe toate. Fiul meu n-a mai făcut, mi se pare, niciuna din ele. Iar fiica mea cu adevărat niciuna. Şi când am plecat în Franţa cu ea, primul lucru pe care l-au cerut la şcoală a fost carneţelul pe care erau scrise vaccinurile la zi. Altfel n-o înscriau la şcoală. Şi vin acum şi îmi spun despre vaccinurile la copii: „– Vai de mine! Cum să suporte vaccinurile?” Şi asta o spun doctori.

PNL, un partid anticultural 

I.V. – Aţi vorbit şi despre profesori. Aţi avut relativ recent o intervenţie, atunci când a fost pus în dezbatere publică proiectul România educată şi aţi spus că nu se vorbeşte despre limba şi literatura română în acest proiect. Şi voiam să vă întreb dacă sunteţi mulţumit şi dacă vă place cum se predă în acest moment literatura română în şcoală?

N.M. – Nu, nu-mi place absolut deloc! Nici cum se predă, nici programele. Pardon, se cheamă curricula acum. Că dacă tot am scos latina din şcoli şi chiar şi din facultăţi, că nu se prea mai fac limbi clasice, simţim nevoia să arătăm că „de la Râm de tragem”. Prin urmare, vorbim de curriculă, nu mai vorbim de programă şcolară. Am constatat chiar săptămânile trecute un lucru. M-am uitat – căutam cu totul altceva – peste nişte însemnări ale mele, nişte caiete din anii de liceu, când eram aproape de sfârşitul liceului, prin ʼ53 - ʼ54 mai exact, care au fost păstrate de mama mea. Eu nu ştiu să păstrez. Am un stil de a cheltui, nu bani, că bani n-am avut niciodată destui ca să pot cheltui aiurea, dar am avut grijă să cheltuiesc altceva. Dar mama mea le-a păstrat cu sfinţenie. După moartea ei, au ajuns la mine. Şi m-am apucat să fac puţină ordine şi am dat peste aceste însemnări. Am constatat ce influenţe suportam eu, copil de 12-13 ani, când în fiecare săptămână scoteam la bunicii mei care – părinţii mei fiind în închisoare atunci – ne luaseră în custodie, pe fratele meu şi pe mine; scoteam în fiecare săptămână o revista, o citeam, o scriam pe nişte foi, puneam o banderolă pe care scriam anul şi ziua. Deşi prima revistă pe care o ştiam, în ʼ54, era Gazeta literară. Altă revistă nu văzusem, dar ştiam ce sunt revistele. Ideea mi-a venit de la Lenin, care scotea, ca tânăr licean, o revistă care se numea Familia. Am luat şi eu titlul de la Lenin. Asta era cultura mea la vârsta respectivă, Lenin...

I.V. – Familia căreia i-a luat Bolojan acum ceva din existenţă. A desfiinţat-o practic.

N.M. – Da, liberalii noştri, care nu sunt la primul accident de felul acesta. E partidul cel mai anticultural. Îmi pare foarte rău!

I.V. – O spune un liberal.

N.M. – Cum veneau la putere, primele acţiuni pe care le aveau erau să desfiinţeze o revistă, să facă probleme, în domeniul cultural. Niciodată n-am reuşit să ne înţelegem cu ei. În anumite împrejurări, am fost fericit că a venit un PSD-ist la putere, în zona noastră culturală, că de obicei cu PSD-iştii ne înţelegem mai bine. Chiar şi acum am avut probleme la Uniunea Scriitorilor, pe care liberalii, cât au fost în alianţă cu USR-iştii...

I.V. – Da, ştiu, îmi amintesc. Este vorba de nişte decizii pe care le-am promovat în 2015 şi care mi se părea firesc să fie promovate, căci ţineau de ceea ce trebuie să facă statul, care trebuie să ajute cultura.

N.M. – Ne-am dus. Am fost chiar eu. Am stat de vorbă cu ministrul liberal, care: „ – Da, da!”, dar nu s-a întâmplat nimic.

I.V. – În cultură este mai bine să fii de stânga sau de dreapta? Adică e nevoie de intervenţia statului în cultură sau e mai bine să laşi, aşa cum un alt ministru, tot liberal, credea că totul trebuie lăsat la mâna pieţei care va regla totul?

N.M. – Eu zic că trebuie să fii cultivat. Poţi să fii şi de dreapta, şi de stânga. Aici nu ideologia e problema, ci relele acestea „îndătinate” – de la „datină” – care devin ca nişte datini. Mă întorc la Constituţie. Să nu uităm că şi Constituţia din 1923 era copiată după cea mai modernă constituţie de la vremea aceea, Constituţia Portugaliei. Iar prima constituţie din timpul lui Carol era după modelul belgian, care era cea mai democratică constituţie de la vremea aceea, cel puţin de pe continentul nostru. Nu discutăm despre America. Deşi Constituţia americană este, probabil, cea mai importantă operă de artă din America, de literatură. Este senzaţională, şi ca frumuseţe, şi ca stil. Este o carte pe care poţi să o citeşti aşa cum citeşti Biblia, cum citeşti Homer, cum citeşti Coranul sau alte lucruri fundamentale. Este extraordinară!

USR nu va avea viaţă lungă 

I.V. – Regretaţi că aţi făcut politică?

N.M. – Nu, nu regret. Pentru că nu mi-am pierdut vremea. Am învăţat o mulţime de lucruri. Am învăţat, în primul rând, să încerc să cunosc oamenii. Până atunci, eu aveam treabă doar cu cărţile. Chiar m-am lăudat în vreo două rânduri că, stând la Câmpina vreme de aproape 10 ani, până când am terminat facultatea şi am reuşit să îmi cumpăr o casă în Bucureşti, nu aveam de-a face cu scriitura. Habar nu aveam. Nu ştiam cine sunt şi nu îi văzusem niciodată. Nu aveam decât cărţile. Şi eram fericit. Dar mi-a folosit foarte tare contactul cu omul, cu cel din spatele operei, nu se poate să nu te influenţeze. E imposibil să scrii absolut corect, decisiv, clar şi, eventual, negativ despre cartea unui om care a murit zilele trecute sau care are un cancer sau altceva. Nu se poate omeneşte. Sau eviţi, dar nici asta nu e o soluţie, să eviţi o carte, căci trebuie să spui. Asta e obligaţia criticului. Însă în politică, am avut de-a face cu oameni, nu cu studenţi, stând eu aici şi ei acolo în bănci. Şi la curs, şi la seminar era aceeaşi situaţie, eu eram la catedră, ei erau în sală. Nu era ca acum, un învăţământ interactiv. Nici la televiziune nu era interactiv. N-am făcut niciodată chestia asta. Mi se pare un pic ciudat. Tu, ca profesor, trebuie să îi spui studentului părerea ta, judecata ta asupra unei probleme, cărţi, a unui autor, să îl obligi să citească şi să vină după cu părerea lui. Dar nu să vină cu părerea lui înainte de a ţi-o spune pe a ta sau să te contrazică înainte de a citi cartea. E aberant. Profesorul trebuie să fie profesor, că de aia a făcut şcoală, de aia a învăţat anumite lucruri. Profesorul trebuie să predea. Seminarul nu poate să fie interactiv. Tu îl întrebi pe student, stai de vorbă cu el, dar nu vine el cu părerile lui să te înveţe pe tine, că nu mai are nici un sens atunci. Pleci de la catedră şi te duci în bancă.

I.V. – Care e combinaţia ideală, atunci când faci politică, între ideal şi pragmatism? V-aţi gândit la asta? Şi Llosa, în Peştele în apă, începe cu această tensiune dintre ceea ce îţi propui să faci şi ceea ce reuşeşti până la urmă, într-un context anume.

N.M. – De la titlul cărţii lui mi-am pus şi eu titlul pe memoriile mele politice, pe care le-am publicat în România literară, în fiecare număr câte un capitol. Eu am zis Peştele pe uscat, că aşa m-am simţit în politică. Am învăţat să lucrez cu oamenii. Nu ştiu dacă există o combinaţie ideală. Cred că nu există. Există epoci în care se poate realiza un armistiţiu. Pace nu va fi niciodată între cele două. Nu se poate, pentru că oameni suntem. Nu suntem roboţi. Nu există „cetatea ideală”, pe care o visau atâţia încă din Antichitate şi până în secolul al XIX-lea. De aceea nu există nici o constituţie bună. Există constituţii potrivite. De asta spuneam că modelul francez ne convine, mai degrabă decât cel pe care l-am copiat acum, dar umblând la el. Niciodată în România democraţia nu a funcţionat atât de bine încât să putem să realizăm tipul acesta de armistiţiu. De pace nici nu mai discutăm. Şi atunci e nevoie de cineva care să îşi asume o răspundere şi dacă spune un lucru, acela să se facă. Preşedinţii francezi îşi schimbă guvernele şi prim-miniştrii în momentul în care constată că ceva nu merge. Nu stă nimeni la discuţii acolo, nici dacă ar avea sau n-ar avea majoritate parlamentară. Ei nu cer aprobarea Parlamentului pentru asta.

I.V. – După cum e la fel de adevărat că un partid care câştigă alegerile îşi impune prim-ministrul.

N.M. – Şi asta este, cu riscul de rigoare, care la noi nu mai există demult. În momentul de faţă, se fac cele mai ciudate alianţe, pentru că nu există nici un fel de soluţie. Dacă luăm Parlamentul aşa cum e acum sau cum bănuim că va fi, după alegerile viitoare, conform cu sondajele sau după impresii, constatăm că fără alianţă nu există majoritate. Oricum am lua-o, nu există majoritate. Indiferent că PSD se duce în sus, USR în jos, PNL tot în jos, iar AUR se duce şi el în sus. N-avem nicio garanţie. În primul rând, PSD nu va ajunge niciodată să facă majoritate singur, cel puţin pentru următorii doi ani. Iar cu AUR e exclus, că e un partid nefrecventabil. Poţi să cochetezi cu ei, cum face Boc acum la Cluj – nu ştiu ce l-a apucat cu simpatia lui pentru Simion. E ceva la ardeleni. E un defect ardelenesc acolo, că tatăl meu fiind ardelean, cam ştiu cum stau lucrurile. Oricum ar fi, trebuie făcute nişte alianţe. PNL s-a cam rupt în două. Nu vor fi două jumătăţi, va fi una mai mare, una mai mică. Oricum voturile se risipesc. USR e în cădere liberă. Nu mi-a ieşit niciodată niciun pronostic la sport sau la fotbal. Dar am scris încă de mult că USR nu va avea viaţă lungă, după cum a fost gândit şi după cum s-a comportat imediat ce a ajuns la putere.

Coposu nu a fost om de stat, era interesat doar de PNŢCD 

I.V. – În anii ʼ90, aţi scris o carte, Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea. Cât de departe vi se pare discursul politic de realitate astăzi?

N.M. – Mai departe ca niciodată. Şi atunci era destul de departe. Discursul politic e condiţionat de un anumit context, de anumiţi factori. Or, factorii care condiţionau discursul politic în anii ʼ90 erau majoritatea pozitivi. Cu toate neînţelegerile între dreapta şi stânga, cu toate amânările, cu toate discuţiile de felul: „ocrotit” versus „garantat”, apropo de proprietate, factorii care influenţau discursul politic erau pozitivi. Dacă în momentul acela Partidul Naţional Liberal ar fi avut lideri pe măsură, acela era momentul în care România putea fi pusă, cu adevărat, pe drumul cel drept. Toată „schimbarea la faţă a României”, începând de la paşoptişti încoace, de la generaţia Junimii, tot ce s-a făcut în materie de modernizarea României, a fost făcut de liberali. Or, liberalii, după 1990, au pierdut partida. Au dispărut din Parlament, s-au certat între ei, s-au înlocuit unii pe alţii, s-au făcut grupuri de reformă – Valeriu Stoica vs. Câmpeanu.

I.V. – Nici azi nu par a se simţi foarte bine.

N.M. – Azi cu atât mai puţin. La un moment dat, le-am spus lucrurile astea la o întâlnire care avea loc când erau alegerile pentru Primăria Bucureşti şi candida, din partea liberalilor, actualul ministru al Justiţiei, Predoiu. Am avut o întâlnire undeva în Lipscani şi asta le-am spus. Sărbătoreau ceva, nu ştiu câţi ani de la înfiinţarea partidului. Şi le-am spus: „Atenţie! Pentru că tot ce s-a făcut în materie de reformă a fost liberal, în sensul modernizării.” Desprinderea României de feudalismul acela tardiv s-a făcut prin măsuri liberale. După al Doilea Război Mondial, liberalii sunt cei care au continuat opera lui Carol I, nu ţărăniştii. Ţărăniştii, în ʼ38, au făcut alianţă electorală cu Zelea-Codreanu. Nu mai încape nicio discuţie. Era un partid de stânga. Stere, care reprezenta aripa basarabeană a partidului, era cu luptele de clasă. Adică erau mult în urmă. După ʼ90, ăsta era rolul Partidului Naţional Liberal, pe care, din păcate, nu l-a putut juca până la capăt. Şi rezultatul a fost că, încet-încet, şi-a pierdut busola. Asta e problema cu Partidul Naţional Liberal în momentul de faţă. Quintus era un om absolut respectabil şi avea minte politică, dar nu era o mare personalitate. La PSDR-ul de pe vremea aceea erau personalităţi. Era domnul Iliescu, domnul Năstase etc. La ţărănişti, sigur, o mare personalitate era Coposu. Dar, o spun a nu ştiu câta oară – m-au şi certat unii dintre foştii PNŢCD-işti – Coposu nu era om de stat. Era un om politic interesat aproape exclusiv de Partidul Naţional Ţărănesc, creştin-democrat mai târziu. O combinaţie ciudată!

I.V. – Sintagmă pe care, cumva, Ioan Alexandru a adus-o.

N.M. – Ioan Alexandru care se pricepea la politică aşa cum mă pricepeam şi eu. Habar nu avea pe ce lume e el. Ce e aia „creştin-democrat” legat de un partid de stânga prin tradiţie?!

Din culisele cronicii: „Am exagerat când am scris despre Nichita Stănescu” 

I.V. – Există în biografia dumneavoastră o întâlnire destinală, un om care v-a influenţat decisiv şi căruia îi datoraţi ceea ce este astăzi Nicolae Manolescu?

N.M. – În materie de literatură, este George Călinescu, evident. Iar în materie de carieră şi universitară, dar nu numai, este George Ivaşcu.

I.V. – Cel care v-a debutat la Contemporanul.

N.M. – Da. Şi cel care, la 22 de ani, mi-a dat pe mână cronica literară a Contemporanului, cea mai importantă revistă din România la vremea aceea, eu având 22 de ani şi scriind primele recenzii. Mai făcusem doar vreo două referate în facultate.

I.V. – Deci la 22 de ani aţi debutat. Şi aţi ţinut 32 de ani rubrica de cronică literară, citită în tiraje formidabile, mai cu seamă în anii ʼ80, când România literară era cea mai citită…

N.M. – După 10 ani, am trecut la România literară cu Ivaşcu, când a fost schimbat din direcţia Contemporanului, după Tezele din iulie. Am trecut la România literară şi am continuat până în ʼ92. Dacă mi-ar fi spus cineva când am fugit la Sibiu, la părinţii mei, să scriu prima cronică, că o să o ţin aşa 32 de ani, în fiecare săptămâna, i-aş fi spus că nu e sănătos la cap.

I.V. – Cum se explică această longevitatea acestei rubrici, care a avut un impact enorm în literatura română, în anii ʼ70 -ʼ80?

N.M. – Probabil se explică şi prin firea mea. Eu, dacă mă apuc de o treabă, vreau să o fac cât mai bine şi cât mai mult timp. Eu sunt de părerea primului preşedinte al Cehoslovaciei, pe care îl citează Havel de câte ori poate, care spunea că o societate e prosperă şi o duce bine, în momentul când fiecare cetăţean, la locul lui de muncă, fie gunoier, fie prim-ministru, îşi face treaba bine. Eu cred că acesta este primul criteriu. Dar lăsând la o parte chestia asta personală, cred că un rol important l-a jucat şi şansa sau, mai exact, două şanse, dar în sensul propriu, de „noroc”, nu cum se spune acum: „A avut şansa să piardă la un scor catastrofal.” Prima şansă a fost aceea că, foarte curând după ce am debutat, în martie 1962 – debutasem cu nişte recenzii în Viaţa Românească, în vara lui 1961. La data aia, literatura română era aşa cum era, absolut mediocră, în linii foarte mari. Nici măcar scriitori, autori de cărţi foarte bune înainte – Preda, Barbu – nu mai erau la nivelul la care erau înainte. Şoseaua nordului, la Barbu, sau romanele lui Preda, imediat după Risipitorii, erau altceva decât Moromeţii, cu două trepte dedesubt. Dar foarte repede a intrat în scenă generaţie mea, „generaţia 60”, după cum e numită, formată din oameni născuţi aproximativ între 1933 şi 1943. Ăsta e deceniul nostru. Puţini au debutat înainte de ʼ60: Fănuş Neagu, D. R. Popescu, dar majoritatea după ʼ60 sau chiar ʼ64 -ʼ65. O generaţie cu adevărat excepţională. Şi acum, cronicarul literar s-a văzut pus în faţa acestei generaţii, după golul şi mediocritatea în care se scăldase literatura română până atunci. Te trezeai deodată cu 11 elegii, de Nichita Stănescu, cu poeziile lui Marin Sorescu, cu romanele lui Breban, cu critica lui Eugen Simion, critica lui Valeriu Cristea, Eugen Negrici, Mircea Martin. Dumnezeule! O mare şansă pentru cronicar, enormă şansă! Şi asta mi-a dat nu numai puterea să rezist, ci m-a obligat într-un fel să înţeleg că rolul principal al unui critic literar e de a impune acest tip de literatură împotriva celei care fusese până atunci dominantă.

I.V. – V-aţi antologat o parte din aceste cronici, în Lista lui Manolescu. Cronicarul de astăzi, când se uită, are momente când crede că a greşit faţă de un anumit autor? Care vi se pare greşeala cea mai mare?

N.M. – Am spus, de pildă, la debut, că George Alboiu e un poet excepţional. Da, la primul volum a fost un poet bun, dar nu excepţional. Când e vorba de greşeli, trebuie să ne gândim la context. Altele erau presiunile momentului, condiţiile momentului. Eu cred că am exagerat şi când am scris despre Nichita Stănescu. De primă mână am exagerat, mai ales la început. Pentru că şocul era atât de mare încât, Dumnezeule, nu mai puteai să îţi măsori cuvintele. 11 elegii, după Minerii din Maramureş, a lui Dan Deşliu… era o prăpastie întreagă, de la o pseudoliteratură la o literatură de primă mână, inovatoare. Nichita era poet de avangardă, în sensul bun al cuvântului, nu în sensul avangardei propriu-zise care n-a lăsat, până la urmă, multe urme decât în materie de formă literară. Au spart nişte tipare. În rest, ce au lăsat?!

I.V. – Există vreun nume mare din literatură pe care credeţi că l-aţi nedreptăţit?

N.M. – Nu neapărat. Poate am nedreptăţit nescriind despre unele opere. În general, la cei mai importanţi romancieri, am scris cam despre toate cărţile, până când au început să nu îmi mai placă. De exemplu, primele cărţi ale lui D. R. Popescu, F şi Vânătoarea regală, după care n-am mai scris, că nu mi-a mai plăcut. La Breban am scris la toate cărţile, dar după 1990 n-am mai putut să scriu despre niciuna, că n-am mai înţeles nimic. Evident nu mai e acelaşi Breban. Probabil că am exagerat şi în cazul lui Buzura, într-o anumită măsură, nefiind chiar un autor facil. Pe unii i-am nedreptăţit, pentru că nu am spus nişte lucruri până la capăt. De pildă, lăudând romanul Feţele tăcerii, după care s-a făcut şi un film…

Privilegiul de a putea spune „nu” compromisului în timpuri de cenzură

I.V. – Care prezintă drama colectivizării.

N.M. – Acolo sunt nişte scene cu oamenii din munţi pe care îi urmăreşte Securitatea şi care sunt în favoarea Securităţii. Eu n-am spus chestia asta. Acum, dacă mă întrebi, n-am spus-o pentru că n-am putut sau pentru că n-am vrut. Chestia asta cu „n-am putut” e foarte discutabilă. Eu am avut un incident cu unii din colegii mei, la un moment dat. Nu mai ştiu în ce an, când Ceauşescu împlinea o vârstă rotundă, toate numerele trebuiau consacrate lui Ceauşescu, cu fotografia pe prima pagină, normal. Era regulă. Eu m-am înţeles cu Ivaşcu să lipsesc trei săptămâni, sub pretextul că sunt bolnav. Ivaşcu marşa la această chestie. Le-a cerut, în schimb, tuturor colegilor mei, să scrie măcar într-unul dintre numere ceva cu Ceauşescu şi au scris, toţi, cu excepţia mea. Şi am avut un incident cu Valeriu Cristea care era foarte supărat şi mi-a spus: „– Pe tine te tolerează Ivaşcu.” Şi i-am spus: „– Măi, Valeriu, dacă este cineva în lumea noastră care nu poate să îi refuze ceva lui Ivaşcu, acela sunt eu, nu tu.” Când Ivaşcu a venit la România literară i-a solicitat lui Ceauşescu să mă numească redactor-şef adjunct, deşi nu eram membru de partid, iar asta punea o problemă. Am stat trei ani, după care m-au dat afară că n-am vrut să intru în partid. De ce? Ca să mediez între el şi criticii de la România literară, care îl socoteau pe Ivaşcu o mediocritate care făcea jocul partidului, deşi Ivaşcu era cel mai mare gazetar cultural din istoria epocii comuniste. Dacă Ivaşcu mi-ar fi cerut, m-ar fi pus într-o situaţie foarte dificilă. Nu pot să spun ce aş fi făcut. Poate că aş fi spus: „– Salut! Am plecat acasă.” Nu ştiu dacă aveam tăria să fac asta, mai ales că se întâmpla asta după 20 şi ceva de ani de cronică literară, nu renunţam la o chestie de ieri până azi. Şi el: „– Nu, nu, că te-a tolerat Ivaşcu.” Şi zic: „– Dar pe voi v-a obligat?”, „– Păi da”, zice. „– Cum v-a obligat? V-a pus vreo condiţie? Dacă nu scrieţi, ce se întâmplă? Că nu vă putea da afară. Vă suprima rubricile, pe care nu le aveaţi?” Ei scriau, dar numai eu aveam rubrică fixă. Pe ei putea să îi amâne cu săptămânile. Nu trece mult timp şi apare volumul Ilenei Mălăncioiu, Urcarea muntelui, despre care nu s-a scris. A vorbit Monica Lovinescu la Europa liberă despre carte. Pentru că era chestia aia cu muntele de la Sinaia, cu sârme – aluzie la zona pe care o acaparase Ceauşescu, unde voia să îşi facă el casele lui, nu mai avea nimeni acces. Chestii transparente! Nu se putea spune motivul, dar asta era toată povestea. Eu, nescriind, cum am zis, m-am trezit cu un telefon de la tovarăşul Dulea, care se ocupa de cultură.

I.V. – Şeful cenzurii.

N.M. – Nu. Şeful cenzurii era Vasile Nicolescu, care era mai mare. Vasile era şeful cenzurii la Ministerul Culturii, iar Dulea era la partid. Şi zice: „– Vai, îmi pare rău că sunteţi bolnav, dar se simte lipsa dumneavoastră din număr. Vă rog să scrieţi ce vreţi, n-are nicio importanţă. Doar să fiţi prezent în număr.” Îi zic: „– Dacă fac un efort… o să văd.” Şi am scris în al treilea număr despre Ileana Mălăncioiu şi a apărut. Iarăşi mi-au sărit în cap colegii, în special Valeriu, că el era cu problemele astea. „– Da, ţie ţi se permite.” Şi zic: „– Dar ţie nu ţi se permite? Ai încercat?” Zice: „– Nu, n-am încercat, că nu se poate.”

I.V. – Deci secretul e să încerci.

N.M. – Bineînţeles. Şi a apărut, n-a zis nimeni absolut nimic. Bine, judecând lucrurile la rece puţin mai târziu, mi-am dat seama că Dulea nu era idiot, spre deosebire de mulţi dintre oamenii de cultură de astăzi care sunt chiar idioţi. Dulea nu era idiot deloc. El şi-a făcut o socoteală foarte corectă. El a văzut ce am scris. De ce a lăsat? Că evident că i s-a arătat, nu se putea altfel. Pentru un motiv simplu: ca să nu se spună că nu se scrie despre carte în România. Păi cum? Monica Lovinescu, da, dar chiar şi Manolescu în România literară. Eu nu ştiu dacă Dulea a gândit aşa, dar am impresia că da. Asta arată cât de complicate erau lucrurile şi cum puteai să cazi în cursă. Valeriu e posibil să aibă într-un fel dreptate, că eu sunt „tolerat”. Care cenzură? Ştiu că s-a supărat o dată pe mine Alexandru George, că am scris după Revoluţie că n-am avut mari probleme cu cenzura. Mă rog, mi-au ţinut cartea despre Sadoveanu vreun an şi ceva. Antologia mi-au ţinut-o aproape un an, aceea din ʼ68, aceea interzisă. Ca să apară în ziua în care au intrat sovieticii în Cehoslovacia. Chestii de neînţeles! De ce până atunci nu era bună?

Optzeci de volume de cronici literare

I.V. – Cum aţi primit reacţiile la Istoria critică a literaturii române? Şi cele pozitive, şi cele negative?

N.M. – N-am prea avut reacţii negative. Am fost ignorat de totalitatea criticilor literari din generaţia 2000, exceptându-i pe cei care nu aveau încotro, cei de la România literară, care au scris foarte bine. Un lung serial a scris în Orizont un critic tânăr de la Timişoara, Colţan, vreo şase-şapte numere la rând – el făcând Filosofie, nu Literatură, dar cu observaţii foarte pertinente. Eu, în general, primesc critica fără falsă modestie. O primesc cu o oarecare indiferenţă. E puţin probabil să aflu ceva ce nu ştiu despre mine însumi, pozitiv sau negativ, evident. Nu cred că cineva îmi ştie calităţile sau defectele mai bine decât mine. Pur şi simplu, atât am învăţat şi eu. Din ʼ61 până acum, nu fac decât să scriu în fiecare săptămână două-trei articole. Au fost perioade când aveam şi câte patru pe săptămână. Plus vreo 40 de cărţi sau câte am publicat, fără să adun articolele din reviste. S-a oferit un editor, anii trecuţi, să îmi publice o ediţie de cronici, toate. A făcut eforturi extraordinare. A trimis pe cineva la Biblioteca Academiei, le-a scos de acolo, le-a foto-copiat, le-a lipit pe nişte cartoane, mi le-a dat, m-a anunţat că le-a scos şi m-a rugat să mă uit printre ele, să fac puţină ordine. Mi le-a adus aici, la biroul meu de la România literară. Şi când m-am dus, am văzut acolo vreo patru saci mari, plini cu cartoanele acelea. Zic: „– Ce e aici?”, „– Cronicile dumitale!” Dumnezeule! Le-am luat, m-am dus acasă – mă mutasem de curând singur într-un apartament şi dulapurile erau aproape goale, şi le-am băgat acolo, într-un dulap, unde le-am uitat aproape un an de zile. Nu m-am atins de ele. După care le-am luat, m-am uitat peste ele. Am văzut unde a umblat cenzura. Foarte puţine şi nesemnificative, în general, cu vreo două-trei excepţii. N-au apărut niciodată, pentru că n-a avut posibilitatea financiară editorul cu pricina. După care s-a oferit un altul, care într-o vreme ne punea la dispoziţie, la România literară,  tipografia editurii lui de carte ştiinţifică. Numai că la această editură, redactorul-şef era o fostă studentă a mea, care îşi pusese în gând să facă nişte ediţii de opere, într-un fel complete, nu ediţii critice. A făcut o ediţie de Doinaş, numai poezia, n-a mai apucat să facă şi cu articolele, Creangă – un singur volum. Şi i-am propus să îmi facă şi mie seria. I-am dat toate exemplarele cărţilor mele scrise până atunci. I le-am pus în braţe. Trebuiau să aibă vreo 250-300 de pagini fiecare. Era format fix. Când a făcut socoteala ieşeau vreo 80 de volume. Şi, bineînţeles, că – nu ştiu dacă din motivul ăsta – editura a dat faliment. Nu pentru că le-a publicat. Dar ideea că s-a terminat, a falimentat… Fata aceea nu mi-a restituit niciodată exemplarele, drept care eu nu am acum toate exemplarele cărţilor mele acasă.

Dincolo de clişeele „doamnelor literaturii române”, de ce nu vom câştiga niciodată Premiul Nobel?

I.V. – În toamnă, se va da Premiul Nobel pentru literatură şi iar o să fie o frenezie în România. Se vor discuta iar şansele unor scriitori români. Pe cine aţi paria? Care credeţi că e scriitorul român care are şanse să ia Premiul Nobel pentru literatură?

N.M. – Niciunul. Condiţia principală este să fie în viaţă. Cei care au apucat să moară înainte de a-l lua au greşit. În al doilea rând, se dă pentru proză, pentru roman mai exact. Şi foarte rar pentru poezie. Au mai încurcat-o şi cu poezia, dar după părerea mea, doar Szymborska, care a luat pentru poezie acum mulţi ani, merita. Cei care au luat în ultimii ani... să fim serioşi! Nici Nadine Gordimer sau alţii care au luat Premiul Nobel pentru roman nu meritau. E o mare decepţie cum arată romanele premiate cu Nobel. Nu e în regulă. Scriitorii trebuie să fie şi traduşi. De la noi, tradus este Mircea Cărtărescu. Doar că poezia nu trece în condiţiile astea, iar Orbitor, chiar dacă s-a publicat la o editură din Franţa, în trei volume, într-o traducere, se pare, bună, nu ştiu câte şanse are. Iar cealaltă, mai recentă, Solenoid, am văzut o cronică în Nouvel Observateur, când încă se numea aşa, foarte favorabilă, dar, în mod evident, autorul nu citise cartea. Acum măcar la atâta mă pricep, că am avut atâţia studenţi care mi-au vorbit despre cărţi pe care nu le citiseră, încât sunt foarte greu de păcălit. Mă prind imediat. Nu fac niciun efort. Simt imediat că n-a citit-o. România, la Salon du livre, a avut pavilionul central, când era Marga preşedinte la ICR. Mai multe publicaţii franceze, nu acelea de nişă, care sunt cele mai bune şi care anunţă premiile Goncourt şi care nu sunt pe piaţă, trebuie să le faci comandă, dar în L'Obs, în Le Point, în L'Express, în Lire şi celelalte au apărut nişte articole, nişte recenzii la cărţi româneşti traduse în franceză şi care erau acolo la târg. Sigur, recenziile erau favorabile, dar la modul: „Marea scriitoare română, marea disidentă, doamna literaturii române...” Bineînţeles, te gândeai la Ana Blandiana. Dar era vorba despre Gabriela Adameşteanu. E o scriitoare care merită, dar nu avea nicio legătură cu „doamna literaturii”. Astea erau clişeele care îi aparţineau Anei Blandiana. Nu poate Adameşteanu să şi le însuşească. Clişeele acestea sunt definitive, până la moartea autorului, evident. Există nişte graniţe care fac libertatea posibilă, vorba lui Andrei Vieru. Fără frontiere nu mai e libertate, e anarhie.

I.V. – Deci nu credeţi că avem şanse în viitorul apropiat să obţinem un Nobel.

N.M. – Nu. Sigur că foarte mulţi dintre romancierii noştri buni, care majoritatea sunt din generaţia mea, din generaţia ʼ60, sunt mult peste unii dintre cei care au luat Nobelul sau Premiul Goncourt. Eu am avut o experienţă stând la Paris atâţia ani. Am luat ultimele zece, până la data aceea, romane premiate Goncourt. Unul singur era pasabil. Restul erau scrise mai bine sau mai puţin bine. Francezii scriu bine în general. Dar erau absolut neinteresante. Breban, pe lângă ei, e un colos, un ditamai muntele pe lângă plaiul franţuzesc de la Goncourt. Şi nu numai el, evident. Ţoiu, de pildă, sau romanele lui Mircea Ciobanu – scriitori de primă mână – sau Bălăiţă. Lumea în două zile e un roman care ar fi putut veni de la francezi? Poate de la Michel Tournier.

I.V. – Toţi aparţin generaţiei 60, cum bine spuneaţi.

N.M. – Generaţia ʼ90 a avut poeţi foarte buni. Critici, aproape deloc. Bogdan Lefter, care ilustrează genul criticii literare între optzecişti, şi cam atât. Iar romancieri, da: Gheorghe Crăciun, Nedelciu. Nu sunt la nivelul lui Breban, Buzura şi ceilalţi.

Astăzi, Profesiunea cui, cultura?

I.V. – Între 1997-2000, aţi realizat un talk-show cultural, Profesiunea mea, cultura. Dincolo de profesioniştii culturii, care e starea culturii astăzi?

N.M. – E la fel de precară ca şi starea altor domenii: învăţământ şi nu numai. E cam cârpăceală. În primul rând, generaţia 2000, care vine oarecum logic şi biologic după generaţia ʼ80, şi care în momentul de faţă este generaţia oamenilor tineri cu adevărat, pentru că optzeciştii devin şaizecişti, adică acum fac 60 de ani majoritatea sau au trecut de 60 de ani, iar şaizeciştii sunt optzecişti – le-am luat locul, că noi avem peste 80 de ani. Cei tineri cu adevărat sunt din generaţia 2000. Din păcate, nu există niciun vârf. E o aşezare foarte plană, şi în poezie, şi în proză, şi în critică. În critică este chiar un abandon general. Breban a scris o carte, Trădarea criticii, luându-ne pe noi, generaţia ʼ60 care, chipurile, după 1990 am fi abandonat, de fapt, critica. Nu e chiar adevărat, căci la ora actuală, în afară de mine, mai sunt destui care scriu critică. Dar generaţia ʼ80, foştii mei studenţi – mulţi dintre ei şi-au dat examenele cu mine, alţii şi-au făcut cu mine licenţa, doctoratul sau masteratul. Au abandonat critica propriu-zisă şi au făcut cariere universitare. Unii dintre ei au debutat cu o carte interesantă. Vezi Alexandru Goldiş, de la Cluj, sau Terian, de la Sibiu, care preferă să facă învăţământ universitar, dar nu mai scriu critică la zi. Cronicari nu prea sunt. Mă uit, de pildă, câte reviste culturale mai sunt, lăsându-le la o parte pe cele care sunt ale Uniunii Scriitorilor. Revista 22 nu prea mai are pagini de literatură. Dilema veche, unde redactor-şef adjunct e chiar fiul meu, avea vreo două pagini de literatură, mai mult despre scriitori străini sau, când îi venea bine lui Marius Chivu, despre proză scurtă, romane mai deloc. Mai apare Cosmin Ciotloş din când în când, tot despre străini şi el. Nu există de fapt. Generaţia asta nu are comentatori la zi, decât prin revistele din ţară, de unde nu prea sare niciunul. Toţi sunt trecuţi de 55-60 de ani, cei care contează.

Prietenii năruite, cu Simion şi Breban. „Literatura a devenit aproape o preocupare de nişă” 

I.V. – Conduceţi Uniunea Scriitorilor care este, poate, ultimul bastion de libertate din anii ceauşismului târziu. Lumea literară era coalizată, erau foarte apropiaţi scriitorii. Sentimentul este că, după Revoluţie, această unitate, această solidaritate din lumea literară a dispărut. Ce îi unea pe scriitori înainte de 1989 şi ce a apărut după Revoluţie, şi a creat aceste tensiuni din lumea literară?

N.M. – În primul rând, a dispărut inamicul comun. Acum fiecare are inamicul personal. Aici am ajuns. Şi dacă încercăm să găsim colective aici, putem vorbi de bisericuţe, nici măcar de biserici sau catedrale. Literatura însăşi nu mai este o problemă de interes naţional, cum era în timpul comunismului. Sigur, comuniştii plăteau bine, aveau un anume respect şi o anume frică de literatură şi de artă, în general, ceea ce scriitorii plăteau prin existenţa cenzurii, că n-aveam încotro decât să ţinem seama de limitele cu pricina. În momentul de faţă, literatura a devenit aproape o preocupare de nişă. Eu sunt incompetent în materie de internet, habar n-am. Nu ştiu decât să deschid, să scriu şi, câteodată, să trimit. Nu pot să fac altceva. Nu-mi intră în cap. Dacă o vreme nu scriu – înainte de sărbători am avut mai mult timp liber şi am scris mai multe articole pentru România literară şi când m-am reapucat, că s-a terminat depozitul, am constatat că nu mai ştiu să scriu la maşină. Şi o întrebam pe soţia mea ce fac, unde găsesc cutare lucru. Ce să umblu pe internet? Nici vorbă. Sau pe telefon! N-am internet pe telefon. În schimb, la televizor urmăresc. Unii sunt prezentaţi ca scriitori, li se iau interviuri, unii care nu există, de fapt. Nu că nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, că nu sunt, dar n-au nicio valoare. N-a vorbit nimeni despre ei niciodată, doar mai vorbeşte câte cineva la televizor, care nu se pricepe. Au venit, la un moment dat, doi de la Realitatea Plus la mine ca să mă întrebe cum să facă să intre în Uniunea Scriitorilor o doamnă, care fusese prezentată cu două seri înainte ca mare scriitoare, cu şapte-opt volume, pe care eu nu am văzut-o la televizor, că nu mă uit la emisiuni de felul acesta, dar eram întâmplător în aşteptare. Urma să intru în studio, să mă întâlnesc cu Rareş Bogdan, pe vremea când făcea cultură politică, şi nu politică cum face acum. Şi am zis: „– Nu veniţi la mine cu dintr-astea. Există nişte formulare tip, le completează, le adresează secţiei unde vrea să se ducă, nu la mine. Dacă veniţi la mine, mâine-poimâine o să îmi iasă vorbe că mi-aţi adus nu ştiu ce sau că v-am facilitat o emisiune la televizor, sau că a publicat în România literară şi de aceea a fost primită.” Nu înţelegeau chestia asta. Bineînţeles, doamna a venit cu cărţile, dar n-a trecut de comisia de validare.

I.V. – Există cineva cu care eraţi prieten înainte de Revoluţie şi nu mai sunteţi astăzi, din motive politice?

N.M. – Nu. Din motive politice, nu m-am despărţit de nimeni, pentru că, în general, oamenii cu care am fost prieten au făcut o politică bună, ca lumea. Şi până la urmă, noi ne cunoaştem bine. Am făcut parte din acelaşi partid sau din partide diferite, dar ne-am înţeles foarte bine. Noi doi am avut vreo problemă vreodată, de natură politică? Poate de altă natură, dar politică nu.

I.V. – Niciodată. Apolitică, poate.

N.M. – Prieten am fost cu puţini scriitori, de fapt. Prieten foarte bun am fost cu Eugen Simion, dar acum nu mai sunt. Nu ne mai suportăm reciproc. Nu mai sunt prieten cu Breban, la care am fost în casă, şi el la mine, am scris despre cărţile lui. Mi-am pierdut rubrica vreme de şase luni, după ce a apărut Bunavestire. Noroc cu Ivaşcu că a schimbat titlul. În loc de „cronică literară” – că nu mai aveam voie să facem cronici literare, toţi cronicarii au fost suprimaţi – a pus Actualitatea literară. Şi m-a păstrat la rubrică. Şmecherii de felul acesta!

Competenţă, educaţie şi justiţie 

I.V. – Dacă ar fi să enunţaţi trei idei care să pună România în avangardă, trei idei pentru modernizarea României, care ar fi acelea?

N.M. – Primul lucru ar fi să stabilim o dată pentru totdeauna nişte reguli foarte precise în ocuparea funcţiilor şi în promovarea indivizilor. Adică să terminăm cu aranjamentele de tot felul: rude, prieteni, cunoştinţe. Deci să punem competenţa în toate domeniile pe primul plan. În al doilea rând, şcoala. Şcoala trebuie repusă pe nişte baze foarte serioase. Începusem să spun că mi-am văzut primele chestii de şcoală. Influenţele cele mai mari le aveau atunci cei ca Sadoveanu – am scris o jumătate de roman care sună ca Sadoveanu, în spiritul naţional, emfatic al lui Sadoveanu, ceea ce făceam la şcoală. Deci nu e adevărat că, în primii ani de comunism, nu se făcea la şcoală. Am constatat, cu ocazia asta, că programa actuală şcolară, la literatură română, la liceu, este mult mai săracă decât era la începutul anilor ʼ50, când am făcut eu liceul. Tezele provizorii, că n-aveam manuale, pe care învăţam atunci, sunt incomparabil mai bune decât toate manualele de astăzi. Mă duc la şcoli, am fost şi recent, înainte de pandemie, în mai multe şcoli. Îmi place să mă întâlnesc cu copiii. Nu îmi place să merg la facultăţi. Şi la Cluj, când ne ducem şi facem zilele porţilor deschise, pe care le face Irina Petraş acolo, eu mă duc la şcoală, nu la facultate. Am fost la facultate şi m-am plictisit îngrozitor. Şi îi întreb. Dar constat că nu fac Grigore Alexandrescu, nu fac Ghica, ce să mai zic de Odobescu! Nu fac nimic, nu au în programă mari scriitori din secolele XIX-XX, de care nu au auzit, pur şi simplu. Era bine dacă făceam ce a propus Marga, singurul care chiar a avut idei în materie de reformarea învăţământului. Nu ştiu cât de valabile mai sunt astăzi, că s-au schimbat multe lucruri, dar şcoala trebuie neapărat pusă la punct. Şi în al treilea rând, aş înăspri până la a dubla sau chiar tripla pedepsele pentru corupţie. Este o plagă îngrozitoare, care nu e de azi, de ieri, din păcate. Şi regimul burghez era plin de corupţie. La legile justiţiei trebuie umblat serios! Toată lumea şi-a băgat picioarele, aş zice – iertată fie-mi expresia trivială! – în legile justiţiei, care cum a vrut, în funcţie de diverse interese personale. Nu se poate aşa ceva, este inacceptabil! Unul care comite o crimă odioasă  este scos din închisoare şi trimis să se prezinte la poliţie o dată sau de două-trei ori pe săptămână! Sau procese care nu se mai termină, cum e nebunia de la Caracal!  Sau ce să faci cu medicii care se pretează să facă vaccinuri la chiuvetă, ca să ia bani? Medici! Dacă nu umblăm la legile justiţiei, nu facem nimic. Că am desfiinţat SIIJ-ul şi că am înfiinţat nu ştiu ce chestie, cu asta nu se rezolvă mare lucru! Păcatul SIIJ-ului, părerea mea, erau oameni care erau numiţi acolo, procurorii de la SIIJ, nu instituţia ca atare. Problema majoră în justiţie nu sunt unii sau alţii, că sunt şi oameni ca lumea în justiţie, ca peste tot. Sunt cei din CSM. Şi acum le dai SIIJ-ul? Şi înainte tot ei numeau la SIIJ.

I.V. – Şi, în final, un gând, o urare pentru acest podcast, Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu?

N.M. – Nu pot decât să îmi doresc mie – vouă nu vă doresc nimic – să existaţi şi peste un an de zile – acum eu încep să privesc pe termen scurt – şi să veniţi aici ca să mai stăm de vorbă!

I.V. – Mulţumesc mult, domnule profesor, pentru această discuţie! Cu siguranţă, o să vin şi mai repede, dacă mă primiţi!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite