Au trecut Sărbătorile...

0
0

Când scriu aceste rânduri, duminică seara, anul 2016 a împlinit trei zile. La Bucureşti, deşi continuă să fie ger, începe să ningă. Nu e greu să-mi imaginez ce se petrece în orele acestea pe şoselele României, la întoarcerea din scurta vacanţă prilejuită de Anul Nou.

N-am mai mers demult cu trenul, dar soţia mea, care a dat o fugă ieri până la Buşteni, mi-a prezentat un scenariu apocaliptic: vagoane vechi şi murdare, bănci a căror uzură le face aproape de nefolosit, ferestre nespălate, prin care nu se vede nimic, nici în afară, nici înăuntru, uşi de compartimente care se închid şi se deschid doar pe jumătate, oricât ai trage de ele, călători nepoliticoşi, toleraţi fără bilet de controlori, care par preocupaţi exclusiv să stea de-a latul uşilor de la intrarea în vagon, ca nişte urşi adormiţi, gări fumurii şi îngheţate de pe vremea locomotivelor cu aburi, mulţime de popor cu plase, damigene, pungi de plastic, peste care treci doar dacă ai picioarele unei doamne, fost prefect al Capitalei.

Dacă aeroportul de la Otopeni arată ca lumea, costul unui bilet de avion intern este o dată şi jumătate cât al unuia în Uniunea Europeană. Şi, în plus, te poţi alege cu păduchi. (Am o informaţie de necontestat în această din urmă privinţă.)

Greu de suportat

N-am iubit niciodată cu adevărat Sărbătorile, nici cele religioase, nici cele impuse de Stat. Cel mai puţin am iubit amestecul unora cu altele. Motivul principal, mi-l asum, constă, foarte probabil, în lipsa simţului care te face să te bucuri de otiumul (cum spuneau latinii) pe care Sărbătorile ţi-l oferă.

Cum nu ştiu să petrec, adică nici să dansez, nici să mănânc şi să beau până la saţiu, prefer să stau acasă şi să citesc sau să scriu. Am avut de când mă ştiu prejudecata că, dacă scriu în Noaptea de Revelion, voi scrie tot anul. Şi dacă nu, nu. Ţin minte destul de bine ce anume am scris în noaptea dintre ani, cel puţin până la o anumită dată. Aşa că e limpede de ce prea multe zile de Sărbătoare, libere, adică, mi s-au părut totdeauna greu de suportat. Treacă-meargă Crăciunul, Paştile, Ziua Naţională, dar la ce bun să mai furăm de la americani alte două sau trei, fără tradiţie la noi, sau să înmulţim numărul Sfinţilor în libertate? (Nu mă bănuiţi de vreun parti-pris: dar dacă ni se dă liber de Sfântul Andrei, care e ziua fiului meu, de ce nu ni s-ar da şi de Sfânta Ana, care e ziua fiicei mele? Despre gentilul Sfânt Nicolae, al cărui nume îl port eu însumi, evocat într-o jitie (care în slavonă însemna viaţă) de Grigore Ureche, încă în secolul XVII, ce-aş mai putea să spun?)

Munca îl face pe om

Ştiu că şi la case mai mari lucrurile stau la fel. În Franţa bunăoară, în luna mai există 17 zile nelucrătoare din 31! Fiind România şi Franţa state laice, eu aş da liber doar de Ziua Naţională şi, poate, de Ziua Europei.

Nu-mi place amestecul Bisericii în viaţa şi în treburile Statului. Gândiţi-vă, o clipă, la riscul pe care-l implică pentru democraţiile europene modelul de stat religios, proclamat nu numai de Daech, dar şi de Arabia Saudită sau de Iran.

Nu religia diferită a imigranţilor e preocupantă, ci faptul că, odată cu aşezarea lor în Europa, se vor folosi de facilităţile oferite de democraţie ca să instaureze, deocamdată, ici-colo, în enclave, în Franţa sau în Marea Britanie, mici comunităţi islamice, călăuzite de regulile lor religioase. Ierarhii Bisericii noastre ţin să combată religia islamică (şi, de altfel, orice alt cult decât acela ortodox), care e legitimă ca oricare alta, dar nu dau nicio atenţie amestecului religiosului în societate, ba chiar îl susţin cu ardoare, deşi acesta reprezintă pericolul major în epoca actuală.

De aceea  mă bucur că au trecut Sărbătorile. Sfinte, precum Crăciunul, sau laice, precum Anul Nou. Ambele ţinând, în definitiv, de o imensă ipocrizie: acordarea de zile libere cetăţenilor ţării ca să poată merge, cu mic, cu mare, la schi, în vacanţă, la munte sau la mare, ca să nu trebuiască să se ducă la şcoală sau la serviciu, ca să se poată deda la chiolhanuri, pe scurt, ca să nu facă nimic socialmente util. Sau, de ce nu, ca să uite că munca este aceea care îl face pe om.

În ce mă priveşte, eu sunt pentru muncă: alături de medici, de vânzătorii din mall-uri, de lucrătorii de la metrou sau de la celelalte mijloace de transport în comun, de ceferişti, de şoferi, de aviatori şi de stewardese, de poliţişti şi de pompieri, de jurnaliştii din mass-media, de toţi cei care au sărbătorit Sărbătorile prin muncă. Cu alte cuvinte, de toţi cei care au fost de gardă de Sărbători. Dumnezeul muncii să ne ajute şi de Sărbători!  ;

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite