Astăzi se împlinesc 40 de zile de la dispariția Marianei Nicolesco...

Au trecut șase săptămâni de când, într-o zi de vineri și nu oricare, 14 octombrie, cea de cinstire a Sfintei Cuvioase Maica Parascheva, s-a stins în pace la București marea soprană Mariana Nicolesco.

A fost un semn divin, pentru că Dumnezeu a chemat-o s-o alăture cetelor de îngeri la clipa în care, ca întotdeauna, renumita artistă își arăta adorația și adânca evlavie pentru Maica Sfântă, pe care o omagia permanent ca protectoare. Icoana Sfintei Parascheva o însoțea peste tot. Da, trecerea în neființă a Marianei Nicolesco în ziua praznicului Sfintei Parascheva a fost un semn de iubire divină. Acum, după 40 de zile, sufletul său s-a ridicat la ceruri și s-a așezat în corul nepieritor al cântărilor eterne.

Memento Mariana Nicolesco

Se cuvine să reiau câteva slove pe care le-am rostit imediat după stingerea Marianei Nicolesco, slove bazate pe scrierile mele anterioare, un memento în care să încerc cuprinderea complexității și dimensiunilor artistice ale divei, excepțională cântăreaţă, eminentă pedagogă, spectaculoasă promotoare a unor întreprinderi aparent de neabordat, biruitoare în tot ce a făcut cu o energie dezarmantă şi inepuizabilă, distins om de cultură ajuns la un apogeu al evoluţiei personalităţii de la altitudinea căruia generozitatea era un firesc mod de comportament. Mariana Nicolesco s-a recomandat cu un accentuat caracter de unicitate în peisajul uman, liric și managerial. Gândesc acest memento în care să și rezum analitic câteva din marile ei creații, văzute live sau rămase posterității prin mijloace media ce îi pun în strălucită valoare virtuțile de vocalitate și interpretare.

Spuneam, scriam în repetate rânduri că nu am avut ocazia să o văd pe Mariana Nicolesco în marile ei spectacole belcantiste, donizettienele „Maria di Rohan”, „Roberto Devereux”, „Anna Bolena”, „Maria Stuarda”, belliniana „Beatrice di Tenda”, în titluri romantice ca „Traviata” verdiană sau veriste precum „Paiațe” de Leoncavallo şi multe altele, ci numai să o ascult pe disc sau în concerte în sala Ateneului Român și la Catedrala Sf. Iosif .

A fost suficient însă a recepţiona bulversantul impact cu arta renumitei soprane. Mariana Nicolesco fascina şi seducea de la prima apariţie pe scenă, tulburătoarea ei personalitate se intuia şi se lansa devorator odată cu emisia întâiului sunet. Forţa de comunicare şi de captivare a publicului era într-adevăr uriaşă, îşi extrăgea esenţele din stăpânirea la perfecţie a stilisticii belcantiste. Partiturile lui Donizetti, Bellini, Rossini etc. îşi dezvăluiau puterea de expresie, graţie abilităţii artistei de a alterna pasajele de cânt „spianato di grazia” cu cele „d’agilità di forza”, punând întotdeauna virtuozitatea în slujba expresiei fără limite.

Analiza de detaliu era profundă, fraza muzicală avea şocante schimbări de nuanţe, iar lungimea ei era restituită în toată integralitatea. Forţa era vecină cu delicateţea, accentul impetuos se simțea adiacent moliciunii extatice, culoarea notelor grave venea ca un pandant al strălucirii acutelor şi totul era îmbrăcat într-un legato desăvârşit. Consumul în concert era imens, dar artista nu ezita să-l sfideze şi să-l domine, abordările sale fiind extraordinare şi ca grad de dificultate, şi ca dimensiune. Flacăra artei sale era ofranda depusă pe altarul marii muzici. 

Concert în sala Ateneului

Reiau amintirile și recitesc cronicile scrise după evenimente memorabile. Printre acestea, într-un concert dedicat împlinirii a 130 de ani de la fondarea Filarmonicii bucureştene, câteva din aceste virtuţi au fost în atenţia publicului. Concertul cuprinsese un buchet de mare diversitate stilistică - ariile „D’Oreste, d’Ajace” (din „Idomeneo” de Mozart), „Pleurez mes yeux” (din „Cidul” de Massenet), „Stridono lassù” (din „Paiațe”), „Ritorna vincitor” (din „Aida” de Verdi), „L’altra notte” (din „Mefistofele” de Boito), „Sola, perduta, abbandonata” (din „Manon Lescaut” de Puccini), precum şi temuta „Vieni, t’affretta” din „Macbeth” de Verdi, prin care universul artei Marianei Nicolesco a apărut în tot ambitusul său printr-o adâncă evaluare a potenţelor ascunse ale scriiturilor muzicale, cu o transpunere logică a acestora în sunet. Frazele s-au unduit, verbul rostit după spiritul lor a înveşmântat totul – de la liric la dramatic – într-o expresivitate răscolitoare. Spectatorul s-a simțit în plină tornadă a contopirii cu muzica şi textul.

Artista a fost suverană şi în teritoriul poate cel mai pretenţios, al belcanto-ului romantic. Deținea cheia secretelor tălmăcirii lui şi faptul că ne-a reamintit acest lucru este unul dintre marile câştiguri ale concertelor sale. Uitate sau numai neglijate, tainele stilistice ale primei jumătăţi de secol XIX au revenit în atenţie şi, în ultimă instanţă, în plan educaţional, au trebuit să redevină baza instruirii.

Contribuţia Marianei Nicolesco s-a prelungit – este un lucru cunoscut – în zona unor mari proiecte culturale precum dotarea Ateneului bucureştean cu un pian de concert Steinway, propulsarea tinerelor valori artistice prin participarea la redescoperirea concertantă în cadrul Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical Ludovic Spiess adiacent Operei Naționale București a unor titluri donizettiene uitate „Parisina d'Este” și „Gemma di Vergy”, precum și fondarea Concursului internațional Darclée de la Brăila, dublat de cursurile de măiestrie în arta vocală și interpretativă. Nu uit înființarea Festivalului și Concursului național ale liedului românesc, de la Brașov.

Lecții de canto

Am avut şansa să asist la excepţionale lecţii de canto oferite unor tineri de distinsa soprană. Am notat atunci. Disecţia făcută desenului muzical, plasarea culorii celei mai potrivite în sunet, explicarea atmosferei, rostul vorbelor, toate veneau desprinse dintr-o supremă ştiinţă a stilurilor, mozartian, verdian sau bellinian. Minuţia cu care se lucra nu părea destinată unui spectacol, ci unui disc, acolo unde interpretarea trebuie să frizeze perfecţiunea. Lecţia de înaltă clasă oferită de artista româncă nu avea nevoie decât de receptarea corespunzătoare, inteligentă a discipolilor. Mă gândesc la acest aspect pentru a sublinia raportarea strictă care trebuie să existe între tinerii cântăreţi şi şcoala înaintaşilor glorioşi.

Sacralitate sub bolțile Catedralei Sf. Iosif

Vocea de prețioasă sonoritate a sopranei Mariana Nicolesco, îngemănată cu acorduri de orgă, a înveșmântat și bolțile Catedralei Sf. Iosif din București. A fost o seară de capodopere ale muzicii sacre binevenită în Anul Sfânt 2000, îndelung așteptată, întrucât artista se afla la prima întâlnire cu publicul bucureștean într-un asemenea repertoriu. Rememorări puternice îmi stăruie în minte, condeiul le-a reținut. Alături de foarte cunoscutele și mult cântatele „Pietà signore” de Stradella, „Ave Maria” (Schubert și Bach/Gounod), Mariana Nicolesco a inclus în program rarități ca „Domine Deus” de Vivaldi, „Salve Regina” de Pergolesi și în special Cantata dramatică „Il pianto di Maria” de Haendel care îi datorează prima execuție mondială modernă, lucrarea fiind regăsită în acei ani. Dificultățile unui astfel de repertoriu se situează în alt spectru față de aria de operă și chiar dacă el pare mai comod, lectura trebuie să insufle asistenței climax-ul de reculegere, adorația și suprema credință. Este ceea ce a reușit pe deplin Mariana Nicolesco.

Glasul său s-a ridicat în tente strălucitoare către (și asemeni cu) aurul altarului, într-o învăluire fără sfârșit (Vivaldi, Bach/Gounod), cu sunete flautate (Pergolesi) și în acel atât de rar întâlnit „canto spianato di grazia” în Schubert. Sunt daruri de sorginte belcantistă pe care soprana le-a făcut acestei muzici, aducând o trăire emoționantă, o sobru ascunsă exaltare în fața Divinității. Nuanța „drammatico” din sunet s-a înmuiat, dozajul a fost milimetric, știința accentuării potrivite a reieșit plenar, totul întru servirea înălțătoare a spiritului.

Tezaurul media

Albumele de compact-discuri și DVD-uri ale Marianei Nicolesco pun la dispoziția auditoriului o veritabilă antologie a artei lirice, a artei cântului, a vocalității și interpretării stilistic-rafinate, făcută prin vizorul unei soprane absolute. Pentru că artista a depășit și așa rarul „Fach” de soprană dramatică de coloratură – aceste imprimări o demonstrează cu claritate – pătrunzând cu putere în lumea și mai exclusivă a absolutului în operă. Cum afirmam, de la baroc la belcanto, de la romantism la verism, de la opera franceză până la opereta vieneză, de la registrul de soprană lirică, spintă sau dramatică până la cel neașteptat de mezzosoprană, totul a fost tangibil în arta Marianei Nicolesco. Porțile măiestriei s-au deschis larg și au oferit unui timbru vocal de o culoare nobil înveșmântată în armonice, posibilități nelimitate de expresie, servind în multiple inflexiuni desenul melodic și verbul ce i se juxtapune. Glasul a cucerit prin omogenitate, indiferent că era vorba de tulburătoarele note grave (așa-zise „de piept”), de pasta sonoră maleabilă ce merge spre pasajele centrale ale registrului unde capătă prețioase rezonanțe de violă sau de extremul acut, strălucitor și percutant. Mobilitatea instrumentului său, ce-i permitea și abordarea pasajelor de coloratură, se împletea cu incisivitatea în accent, cu impulsul dramatic conferit frazei muzicale, fiecărui cuvânt. Pe de altă parte, ductilă, vocea era capabilă de mlădieri în eterate sunete, mergând până la transparente pianissime. Cu solidă susținere tehnică, soprana a știut să supună aceste daruri native unei profunde culturi stilistice ce i-au permis diversificarea repertorială. Aici se găsesc  marile secrete ale absolutului artei Marianei Nicolesco, compact-discurile le devoalează, constituindu-se în valoroase documente sonore, în adevărate lecții de stil.

Așa cum partiturile sacre răscoleau spiritul prin devoțiunea cu care artista își abandona propria ființă în clipe de reculegere, la fel apare și viziunea ariei „Vissi d’arte” din „Tosca”, o imensă, fierbinte rugă rostită la moment de cumpănă. Avalanșele de sunet, accentele apăsate, amenințătoare, alternate cu fraze imploratoare (aria „Divinités  du  Styx” din „Alceste” de Gluck), furia, vehemența și virtuozitatea dramatică ale Elettrei din „Idomeneo”, patina „doloroso” a ariei „Non più di fiori” din „La clemenza di Tito” de Mozart, cântul moale, catifelat, mătăsos al secvenței „Ah, pietade in tal momento” din „Ciro in Babilonia” de Rossini sunt puternice repere de artă interpretativă.

După cum, intrând mai adânc în teritoriul belcantist, desenul de pe portativ este restituit în substanța lui, printr-un arc sonor de lungime nesfârșită, printr-un cânt abundent în culori și nuanțe. Iată, dacă aria din „Roberto Devereux” debutează prin impetuozitatea  recitativului, artista acordă inflexiuni „piangendo” cavatinei și încheie sfâșietor cabaletta. Cu același spirit profund analitic, integrator perpetuu al textului cu muzica, au fost abordate ariile „callasiene" din „Anna Bolena”, „Il pirata” și „La vestale”. Summum-ul vocalității „drammatico d’agilità” a fost dat, cum spuneam, prin interpretarea infernalei „Vieni t’affretta” din „Macbeth”, în care soprana a înzestrat teribila coloratură, înaltă în țesătura vocală și dramatică în context, cu vigoarea și pigmentul veninos dorite de tânărul Verdi.

Repertoriului romantic verdian de maturitate, artista a știut să-i dăruiască pasiunea ardentă, trepidantă, fie că se regăsea în  imaginile sonore ale Aidei, Violettei, Leonorei din „Trubadurul” sau ale Principesei Eboli. După cum, intensitatea exprimării, trăirea profundă captivează în pagini ale romantismului târziu sau verismului, în „Mefistofele” sau „La Wally”, „Adriana Lecouvreur” sau „Paiațe”, în puccinienele „Manon Lescaut”, „Turandot” (rolul Liù) sau „Madama Butterfly”.

Alăturându-se personajelor liricii italiene, Carmen, eroina lui Bizet, a palpitat de senzualitate în Habanera, Chimène din „Le  Cid” a bulversat prin tragism în aria „Pleurez mes yeux”, în timp ce Rosalinde din „Liliacul” de Johann Strauss a cântat ceardașul „Klänge der Heimat” cu autentică pulsație ritmică și nerv.

Toată această adâncă implicare, evidentă în sala de concert, are rara virtute de a se menține și în audiția pur sonoră. Minuțiozitatea construcției înaripează, personajele capătă viață, vocea plutește suveran. Cu o abordare repertorială atât de largă la un asemenea înalt voltaj dramaturgic, soprana și-a validat atributul de „assoluta”.

Ce trist este să vorbești la trecut despre marea soprană Mariana Nicolesco, Diva Divină, cum o numea revista „Vanity Fair”. Pe 28 noiembrie ar fi împlinit 74 de ani... Rămâne amintirea din veac în veac.