Are you sure you want to remove this picture?

Acum câteva zile a fost frig. Foarte frig. Vântul intra în oraş, de undeva din Est, dinspre mare, dinspre acasă şi nu mă plăcea deloc. Se lovea de blocuri, de crengi, de maşini şi de oameni, strălucind metalic. Era atât de puternic încât îl simţeam cum mă prinde de ţeastă prin fes, prin gluga de lână căptuşită a hanoracului şi prin cea subţire, dar impermeabilă, a gecii.

Înaintam greu, împotriva lui şi orice-mi nu era protejat de haine, suferea. Zăpada rezistase, dar era exilată în mici mormane, împinsă de vânt sau de lopeţile oamenilor. Alb murdar, asfalt cenuşiu, acoperit de polei transparent. Mi-a amintit cu claritate de lacul de pe mobila din anii şaizeci ai mătuşii mele care a murit când eram mic. De nervurile sinuoase ale furnirului, de crăpătura dintr-un colţ al vitrinei. Gândul nu a rezistat. A fost smuls de vânt, vârât într-o pungă abandonată, ruptă, care zbura peste cartier şi aruncat în stradă. A trecut razant peste o capotă, apoi a dispărut. Ca să pot da un sms m-am refugiat în supermarket. Trecerea a fost bruscă. Am avut sentimentul că până atunci mă aflasem într-unul din laboratoarele în care câte un vertigo uriaş îi ajută pe astronauţi sau pe aviatori să experimenteze starea de plutire, de imponderabilitate şi care acum s-a oprit subit, făcând lucrurile să cadă la podea, inerte. Am dat mesajul, apoi am privit în jur. Nu părea să existe vreo legătură între lumea de afară şi cea de dinăuntru. Poate doar gerul care pătrundea odată cu oamenii, agăţat de hainele lor din care se desprindea ca un liliac de tavan, tropăitul lor pe covoraşul de la intrare, zgomotul străzii. Câteva rafturi mai încolo, detaliile astea dispăreau. Am decis să mai stau, să mă încălzesc puţin, cine ştie, poate să şi cumpăr ceva. Recunoşteam ambalajele, preţurile, ba, cu puţin efort, am putut să recunosc şi un chip, două. Am ajuns la raionul de legume şi fructe. Întotdeauna mi-a plăcut mirosul plin de contradicţii care se ridică din rafturile cu morcovi, ceapă, cartofi, mere, ţelină, banane, castane, struguri, nuci... Toate anotimpurile erau acolo, amăgite de strategiile de marketing, înghesuite nefiresc la distanţă de centimetri, ori amestecate, toamnă peste primăvară, vara peste iarnă... de fapt, ce creşte iarna? Nimic. Iarna e doar albă. Şi atunci le-am văzut. Lădiţele! Lădiţe cu morcovi, ceapă, cartofi şi altele. Erau nişte lădiţe aparte. Arătau bine, legumele, erau aranjate oarecum spectaculos, seducător şi beneficiau, după caz, de câte un cartonaş lămuritor care îmi spunea ceva de genul: ”Aceste legume au fost cultivate pentru noi de cutare persoană, în ferma sa virtuală de pe Facebook!” Ceva m-a tulburat în mod nedefinit. M-a lovit un fel de crispare, de nervozitate. Am recitit. Da, legumele erau alese în baza unei competiţii în care utilizatori de facebook, împătimiţi de Farmville, câştigaseră dreptul şi posibilitatea de a-şi comercializa producţia, în nume propriu, în rafturile supermarketului. Nu înţelegeam. Care era legătura dintre morcovii cultivaţi pe o aplicaţie dintr-un univers virtual şi lumea mea, dintr-un cartier plin de betoane, fiare şi trupuri? Am întins mâna, având suspiciunea bizară că degetele îmi vor trece prin morcovi, ca printr-o hologramă. Dar morcovii au fost morcovi, reci, portocalii şi tari, doar eticheta îmi spunea că nu e chiar aşa. Între realitate şi informaţia scrisă se insinua o luptă subtilă pentru supremaţie. Nu puteau fi şi una şi alta la fel de adevărate. Mi-a fost teamă să cumpăr astfel de legume. Oare o salată cu ţelină şi morcovi va fi o salată reală sau una virtuală? Sau, mult mai grav, va potoli ea o foame reală sau una virtuală? Foamea mea, da, a mea, e ea ”adevărată”? Mi se părea că toţi oamenii din jur sunt nişte agenţi Smith. Că eu însumi sunt o aplicaţie. Un apps! Un software for specific purposes! Prin vitrină, oraşul îşi vedea de ale lui, dar lucrurile nu mai erau la fel. Nu mai puteau fi ele însele. Nu mi se mai păreau ”cinstite”, ”adevărate”. Vitrina nu era decât un ecran, oraşul, doar o poză. Un film. O succesiune de cadre. Frame-uri. Am privit la baza ferestrei cautând butoanele de like, caseta pentru comentarii. De la casele de marcat se auzea scrâşnetul maşinăriilor de emis bonuri. Oamenii care îşi luau plasele, se încheiau la haine, îşi puneau căciuli şi îşi legau fulare, apoi ieşeau prin uşile care se deschideau automat, ieşeau repede, ca într-un salt în gol. În vortex. M-am încheiat şi eu la haină şi am ieşit după ei. Vântul m-a recuperat dintr-o dată, violent. M-a lipit de perete, m-a lovit în figură şi în plex şi mi-a tăiat respiraţia. Era aşa de puternic încât am lăcrimat. Am închis ochii şi am încleştat dinţii. Rafale dure mă plezneau peste urechile protejate. Acasă aş fi văzut pescăruşi plutind zburliţi deasupra unor valuri vineţii. Ciocuri deschise. Spumă. Am căutat în minte butonul de opţiuni. ”Edit” sau ”Remove”. Am şovăit o secundă, apoi am decis, oarecum în pripă: ”Remove”! Vântul a dispărut. Linişte. Vertigo-ul s-a oprit. Am căzut în mine, inert. Am deschis ochii.

Alb...