Are cuvântul Dan Voiculescu, se pregăteşte Ion Iliescu?

Întrebare de pus candidaţilor la preşedenţie: „Cum veţi gestiona, în calitate de preşedinte, problema responsabilităţii domnului Ion Iliescu în ceea ce priveşte evenimentele care au compromis şi au întârziat transformarea revoluţionară a României după 21 decembrie 1989?”

Mă refer la victimele de după 22 decembrie 1989, la Mineriadele din anii 1990 şi 1991, la comportamentul statului român faţă de Regele Mihai în anii 1990 şi 1991. Nu folosesc cuvîntul „vinovăţie”, ar fi treaba justiţiei să analizeze şi să stabilească asta în măsura în care, vreodată, ar deschide dosare, ar defini cauzele şi ar audia martori. Cînd? În curînd s-ar putea să fie prea tîrziu. Ar putea să dispară pricina, capetele de acuzare, se uită, se prescriu, deasupra se adună alte dosare, mai proaspete, mai scandaloase...În curînd s-ar putea să dispară împricinatul... În curînd s-ar putea să dispară şi martorii... şi, cu ei odată, acuzatorii. În mod paradoxal, însă, morţii nu vor dispărea! Numele lor scrise pe cruci vor întuneca de fiecare dată aniversările/comemorările „Revoluţiei din decembrie 1989” ca şi anul acesta, ceea ce pot numi TRISTUL JUBILEU.

Fac parte dintr-una din generaţiile care, în 1990, prindeau ultimul vagon al trenului schimbării. Aveam 48 de ani. Pentru unii, mai vîrstnici, era prea tîrziu să mai spere, ca noi, că „în 3 sau 5 ani o să fie şi la noi ca în Austria”. Pentru alţii, mai tineri, de-abia începea calvarul. Sau ascensiunea. Noi n-aveam atât timp la dispoziţie. Nu voiam să aşteptăm cei 20 de ani proorociţi de Brucan. Nouă ne trebuia viteză. În trenul ăla întîrziat, ne-am luptat cu morile de vînt, am bătut cîmpii, ne-am entuziasmat, ne-am deprimat, ne-am revoltat, am îmbătrînit dar nu ne-am resemnat. La manetele trenului (care acum sînt numite butoane), cocoţat pe cel mai înalt scaun, tătucul a stat cu piciorul pe frână.

De ce a făcut asta? Pentru ca să-şi consolideze poziţia de preşedinte autoproclamat „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, ales, reales şi iar ales. N-a fost „unul dintre noi”, nici „unul pentru noi”. A fost pentru el. Pentru cel „sărac şi cinstit”. Da dom-le sărac! Da dom-le cinstit! Dar ambiţios, invidios, resentimentar, egocentric, orgolios, îndoctrinat, încremenit în proiectul comunist. Captiv în năvodul celor ce l-au propulsat şi l-au susţinut pentru ca să le asigure protecţie, să le ţină pavăză. Pe spinarea noastră, a celor care mai puteau prinde ultimul tren şi pe care ne-a ţinut pe loc, întîrziaţi timp de 11 ani! Şi nu numai pe minoritatea care a strigat „Jos Iliescu” ci, mai ales, pe spinarea majorităţii, în numele căreia, chipurile, vorbea, cei 85% din 20 mai 1990, şi pe ăia i-a ţinut pe loc, le-a confiscat munca, proprietatea de stat socialistă, părţile sociale, cupoanele, valorile alea mici ce-i făceau încrezători, le-a confiscat speranţele de au ajuns să creadă că „era mai bine pe timpul lui Ceauşescu”. Nu poţi acuza pe cineva pentru trăsăturile de caracter, dar poate fi acuzat pentru fapte.

Văd pe stradă un afiş: „25 de ani degeaba!” Nu pot fi de acord. Nimeni, în sinea lui nu vrea să accepte că a pierdut 25 de ani! N-au fost degeaba. Dar n-au fost, nici pe departe, cum ne aşteptam şi cum meritam. S-au irosit oportunităţi economice, politice, geo-politice, culturale şi de imagine, s-au irosit tradiţii industriale şi agricole, tradiţii istorice şi, nu în ultimul rînd, jertfele de sînge,

Jertfe de sînge? Nu, dom-le, ăia nu s-au jertfit, ăia au fost ucişi! Carne de tun, de pistol – mitralieră, la foc automat, la foc cu foc. La ordin. Nu, nu s-a semnat niciun ordin. Nu s-a semnat niciun proces verbal. Din spatele uşilor închise, ordinele s-au dat în şoaptă, însoţite de priviri semnificative şi complice. Nu se vor găsi documente, oricît s-ar scormoni prin arhive.

Cel despre care vorbesc n-a fost omul providenţial şi cu calităţi excepţionale care ni s-a prezentat în seara zilei de 22 decembrie 1989.

A considerat că i se cuvine puterea: în FSN, în CPUN, în FDSN, în PDSR, la Cotroceni...

A considerat că i se cuvine insulta: golani, elemente declasate, fascişti, măi animalule, arogant, prostănac, cîrlan...

A considerat că i se cuvine trădarea: Timişoara, Victor Atanasie Stănculescu, Petre Roman, Miron Cozma, partidele istorice, democraţia (originală), Coposu (jos!), revoluţionarii adevăraţi, Regele, ţara întreagă (printr-un tratat cu un URSS muribund)

A considerat că i se cuvine iertarea – pentru toate acestea...

Vine o vreme cînd se cuvine căinţa.

A venit vremea cînd se cuvine ispăşirea.

Fără sînge, fără cătuşe, fără gratii dar, pînă la urmă, nu se cuvine să rămînă cu cazierul nepătat.