Apărarea națională între import și producție locală: ce vor românii și ce livrează politicile publice

Aproape 70% dintre români consideră că producția națională de apărare ar trebui să aibă prioritate în fața producției din afara României, potrivit celui mai recent Barometru al Securității Naționale realizat de INSCOP Research.

Acest lucru reflectă o așteptare clară și în creștere: cheltuielile pentru apărare nu ar trebui doar să consolideze capacitatea militară, ci și să genereze valoare economică concretă în țară — inclusiv locuri de muncă, dezvoltare industrială și reziliență pe termen lung.

Sondajul vine într-un moment critic, în care România se confruntă cu o dezbatere tot mai intensă privind modul în care vor fi utilizate fondurile europene SAFE (Security Action for Europe) — și cât din aceste investiții va rămâne în economia națională. SAFE se adresează producției europene în proporție de 65% și este greu accesibil prin însăși modul de structurare pentru companii din afara UE, deși sunt competitive. Asta insa nu le exclude de la a contracta in afara SAFE sau a fi partener al companiilor europene.

În același timp, încep să apară critici privind posibila concentrare a beneficiilor finanțate prin SAFE în rândul unui grup restrâns de state, precum Germania, ceea ce ridică întrebări dacă mecanismul este aplicat într-un mod echilibrat și competitiv.

Opinia publică: preferință puternică pentru producția locală

Datele Barometrului Securității Naționale, realizat prin metoda CATI pe un eşantion de 1.100 de persoane, indică un tipar clar: securitatea nu este percepută doar prin prisma militară, ci și prin cea a rezilienței economice.

• Peste 50% dintre respondenți consideră România o țară sigură

• Aproape 70% spun că producția internă este mai importantă decât importul de sisteme de apărare

• Peste 76% susțin utilizarea fondurilor SAFE pentru achiziții care aduc beneficii economice concrete, precum locuri de muncă și producție locală, indiferent dacă furnizorii sunt din UE sau din afara acesteia

Logica acestor răspunsuri este simplă: cheltuielile pentru apărare sunt tot mai mult privite ca un instrument de politică industrială, nu doar ca o necesitate de securitate. Țările care produc local își păstrează know-how-ul, își dezvoltă lanțuri de aprovizionare și reduc dependențele în situații de criză.

Din acest motiv, promovarea unor achiziții majore finanțate prin SAFE fără un cadru clar definit și competitiv ar fi dificil de justificat. Dacă o majoritate covârșitoare a românilor se așteaptă ca cheltuielile de apărare să consolideze economia națională, localizarea nu poate fi tratată ca un element secundar.

Criteriile industriale esențiale nu ar trebui să rămână nedefinite în timp ce deciziile sunt conturate într-un cadru instituțional restrâns. Atunci când fonduri publice și europene sunt mobilizate în numele securității naționale, apare o întrebare fundamentală: cine beneficiază în final — România sau producția din afara țării?

Autonomie strategică: consens politic, implementare limitată

În cadrul unei conferințe recente, Nicoleta Pauliuc, președinta Comisiei de Apărare din Senat, a subliniat urgența consolidării capacităților interne:

„Autonomia strategică este o necesitate imediată. Atunci când lanțurile de aprovizionare se rup, când alianțele trec prin turbulențe, fiecare capitală începe să se întrebe pe cine se poate baza cu adevărat. Un lucru devine foarte clar: contează ceea ce poți produce tu însuți, pe propriul teritoriu, cu propriile mâini.”

Declarațiile sale reflectă o tendință mai largă la nivel european. După perturbările cauzate de pandemie și războiul din Ucraina, statele UE au acordat o prioritate tot mai mare capacității industriale de apărare. Comisia Europeană a promovat, de asemenea, instrumente precum SAFE tocmai pentru a accelera achizițiile și producția. Totuși, în cazul României, există un decalaj între obiectivele declarate și implementare.

Autonomia strategică nu poate rămâne la nivel de mesaj politic dacă structurile de achiziții nu o susțin pe deplin. Dacă competiția este restrânsă încă din fazele inițiale, obiectivul de a construi capabilități suverane riscă să fie compromis.

Dacă România își propune cu adevărat să își consolideze baza industrială de apărare, designul achizițiilor trebuie aliniat cu acest obiectiv. În caz contrar, „autonomia strategică” riscă să rămână o prioritate declarativă, nu un rezultat măsurabil.

Fondurile SAFE: este nevoie de claritate industrială

Ministrul Apărării a recunoscut că România nu a definit încă nivelul de conținut local necesar pentru achizițiile finanțate prin SAFE:

„Așteptăm contribuții din partea Ministerului Economiei și a Cancelariei Prim-ministrului privind procentele de localizare. S-au făcut pași în ultimele zile. Ca ministru al Apărării, nu interacționez cu criteriile de selecție a companiilor. Există o reglementare foarte clară.”

Această lipsă de claritate depășește un simplu detaliu administrativ. Fără praguri clare de localizare, criterii de participare industrială și standarde de evaluare, există riscul ca decizii importante să fie luate fără un cadru pe deplin transparent.

De asemenea, cresc îngrijorările că unele elemente ale procesului avansează înainte ca aceste criterii industriale să fie stabilite ferm. Acest lucru poate crea percepția că deciziile sunt luate mai întâi și justificate ulterior, în loc să fie rezultatul unei evaluări deschise și structurate.

Situația devine și mai sensibilă dacă cerințele operaționale sau de cooperare sunt ajustate în moduri care par să restrângă competiția. Atunci când astfel de ajustări nu sunt clar legate de necesități militare, pot apărea întrebări privind integritatea procesului.

Dacă un furnizor preferat este consolidat politic încă din faze incipiente, etapele ulterioare ale achiziției riscă să devină mai degrabă procedurale decât substanțiale. Într-un astfel de scenariu, capacitatea României de negociere — inclusiv în ceea ce privește prețul, termenele de livrare, transferul de tehnologie și participarea industrială — poate fi redusă.

De aceea, corectitudinea procesului de achiziții nu este un lux procedural, ci o necesitate strategică. SAFE poate genera valoare maximă doar dacă România menține o competiție reală și evaluează ofertele pe baza unor criterii clare de interes național.

Riscul marginalizării industriei interne

Semnalele actuale sugerează că o parte semnificativă a viitoarelor achiziții — inclusiv elicoptere, platforme navale, vehicule blindate și sisteme de armament — ar putea fi direcționate către furnizori europeni consacrați. Aceasta ridică o întrebare structurală importantă: va acționa România în principal ca cumpărător sau ca partener industrial?

România dispune încă de capacități industriale relevante:

• Elicoptere – IAR Brașov și lanțul său de furnizori

• Construcții navale – șantierul Damen Galați

• Vehicule blindate – investiții noi, inclusiv inițiativa de localizare a Hanwha Aerospace în Dâmbovița

Din perspectivă economică, producția locală generează efecte de multiplicare: locuri de muncă, transfer de tehnologie și venituri fiscale. În lipsa acesteia, o parte semnificativă a cheltuielilor de apărare se scurge în afara economiei naționale.

Propunerile care includ niveluri ridicate de localizare și prezență industrială pe termen lung ar trebui, prin urmare, evaluate într-un mod corect și competitiv.

Presiunea timpului și riscurile de achiziție

Generalul-maior (r) Grecu avertizează că momentul și designul achizițiilor sunt la fel de importante ca politica industrială. Finanțarea SAFE este legată de termene de livrare, estimate în jurul anului 2030. Întârzierile sau contractele slab structurate ar putea obliga România să acopere costurile din bugetul național.

El subliniază și că lipsa competiției nu garantează eficiența costurilor:

„Absența competiției nu garantează cel mai mic preț. Într-un proces competitiv, toate companiile depun cele mai bune oferte și poți alege dintre ele. Decizia de achiziție este politică, în timp ce finanțarea vine din bugetul național.”

Acest argument evidențiază o tensiune esențială: deciziile politice versus cerințele operaționale. Dacă sistemele nu răspund pe deplin nevoilor militare, forțele armate se confruntă cu un compromis dificil: acceptă echipamente suboptime sau reiau procesul de achiziție. În ambele cazuri, costurile cresc.

Dilema de fond: viteză vs. suveranitate

România încearcă, în esență, să echilibreze trei obiective:

1. Viteza achizițiilor (pentru a răspunde nevoilor de securitate și termenelor SAFE)

2. Eficiența costurilor (prin competiție reală)

3. Dezvoltarea industrială (prin localizare și producție internă)

Fiecare este important, dar compromisurile sunt inevitabile. Achizițiile rapide pot favoriza furnizorii consacrați, în timp ce localizarea ridicată necesită timp, investiții și capacitate de negociere.

Întrebarea cheie: care este prioritatea națională?

Cel puțin trei elemente necesită clarificare imediată:

În primul rând, trebuie stabilite praguri clare de localizare pentru achizițiile finanțate prin SAFE, astfel încât așteptările industriale să nu mai fie lăsate la interpretare politică.

În al doilea rând, cerințele operaționale și de cooperare trebuie să rămână strict aliniate cu nevoile militare reale, fără ajustări care sugerează un rezultat prestabilit.

În al treilea rând, trebuie menținut un proces cu adevărat competitiv până la finalizarea unei comparații corecte și transparente.

Fără aceste garanții, va fi dificil de susținut că SAFE maximizează valoarea națională, în loc să accelereze decizii de achiziție influențate politic.

În esență, problema este simplă: guvernul nu poate ignora așteptările publice privind localizarea și nici nu poate configura condițiile de achiziție într-un mod care pare să favorizeze un anumit furnizor.

Întrebarea nu este dacă România poate extinde producția internă — poate — ci dacă acest potențial va primi o șansă reală de a concura.

Compromiterea cerințelor operaționale pentru a acomoda un rezultat preferat nu este un compromis neutru. Are implicații directe asupra securității. Dacă criteriile de achiziție sunt slăbite sau ajustate în moduri care afectează performanța, disponibilitatea sau sustenabilitatea pe termen lung, rezultatul nu este doar o pierdere industrială, ci și o potențială vulnerabilitate.

Dacă fondurile SAFE sunt utilizate în principal pentru a accelera achizițiile, în timp ce competiția și pârghiile industriale sunt slăbite, România poate obține contracte mai rapid — dar cu prețul autonomiei strategice pe termen lung.

În practică, această alegere va modela postura de apărare a României pentru următorul deceniu.