Angajarea rudelor în firma proprie

În marile corporaţii şi, în general, în firmele străine bine structurate şi organizate, cu proceduri solide, problema pare definitiv rezolvată, fără echivoc, subiectul clasat, nu am mai auzit pe cineva până acum să vrea să-l repună în discuţie.

Multe firme au reguli clare în această privinţă. Condiţiile în care persoane cu diverse grade de rudenie pot lucra în aceeaşi firmă sunt destul de restrictive, uneori până la interdicţia totală. Evident, s-a ajuns la aceste concluzii şi la asemenea practici în urma diverselor studii, observaţii şi analize, pe care nu le contestă nimeni. Concluziile sunt scrise frumos în manualele de management şi în recomandările consultanţilor.

E drept, cazul firmelor antreprenoriale nu prea este abordat separat, în primul rând deoarece se consideră că şi acestea tind şi evoluează către modelul corporatist, la care am făcut referire mai sus, devenit un obiectiv în orice model managerial. Adică, chiar dacă începi o mică afacere cu câteva neamuri apropiate, pe măsura ce aceasta creşte trebuie să începi să te gândeşti cum să te descotoroseşti elegant de ele.

Cred că orice patron român care a încercat să îsi restructureze din mers compania ajunsă deja suficient de mare, să o modernizeze şi să facă acolo un business „ca la carte”, a primit deja de la consultanţi şi de la diverşi sfătuitori recomandarea de a pune un „management profesionist”, de a delega o mare parte dintre atribuţii şi responsabilităţi – chiar pe toate, daca se poate – şi, subînţeles, de a-şi trimite rudele să lucreze în altă parte.

Până să vină criza şi eu le spuneam celor cu business-uri antreprenoriale exact acelaşi lucru, fără să stau măcar pe gânduri, din reflex. Acum mi-am infrânt acest reflex, însă. Şi asta după câte şi ce am văzut cu ochii mei, cât şi după o regândire a întregului eşafodaj conceptual şi a contextului în care acesta a fost construit.

Demult am observat şi eu, şi mulţi alţii, că mai nimic din ce scrie în cărţile şi manualele de business nu pare să se potrivească în România. Afaceri care nu ar trebui să reziste nici măcar şase luni, după teorie, îi îmbogăţesc an de an pe patronii lor, pe când multe altele făcute exact după literă şi spiritul manualului nu apucă anul, angajaţi buni au sistematic rezultate proaste, şi invers, şi câte şi mai câte.

În cazul nostru, marea problemă cu aceste teorii, care sunt bine validate de realitate în alte părţi, este că au fost scrise în ţări în care nivelul de încredere generalizată este mult mai ridicat decât la noi. Or, ce funcţionează bine şi relativ previzibil atunci când oamenii au multă încredere unii în alţii şi în sistem, devine aleatoriu şi adesea cu susul în jos atunci când nu mai ştii în cine şi în ce să crezi.

Revenind acum de unde am plecat, nu mai e deloc evident că (şi) în România dezavantajele sunt clar mai mari decât avantajele atunci când este vorba despre neamurile patronului angajate într-un business antreprenorial. Suplimentul de încredere pe care îl poate aduce prezenţa lor compensează o parte dintre neajunsuri. Rudele nu fac grevă, nu te reclamă şi nu te dau în judecată, poţi să întârzii ziua cu salariul, dacă nu ai destul cash, îi trece repede dacă îi spui unuia, la nervi, că e idiot, şi nici nu te aştepţi să ţină minte şi se răzbune pe tine şi după un an de zile... Nu înseamnă că acum le recomand patronilor să-şi angajeze nevestele, nepoţii şi amnatele, ci doar că încerc să gândesc cu capul meu de fiecare dată, în funcţie de context.

Şi în Occident (ca să nu mai vorbesc despre Orient) se recomandă ca micile business-uri să înceapă în familie sau cu prietenii. Există un punct, însă, începând de la care dezavantajele businessului în familie încep să devină evidente. Un lucru mi se pare clar acum: acel punct e mai îndepartat la noi, atât în timp, cât şi raportat la dimensiunea business-ului, la complexitatea sa şi la orice ar mai putea să fie luat în calcul, decât la occidentalii de la care ne luăm teoriile şi cu care ne place să ne comparăm.

 Şi le recomand patronilor să nu ia atât de în serios studiile de caz pe care le citesc pe la cursurile de MBA, la care văd că se duc din ce în ce mai des, crezând că aşa intră şi ei în rândul marilor manageri...