ANALIZĂ Campania anti-ISIL şi securitatea Europei
0Conflictul din Siria, valurile de refugiaţi, capacitatea teroriştilor de a lovi în centrul marilor metropole europene, şi „umbra ursului“ în flancul estic al NATO: urmează sfârşitul civilizaţiei noastre, aşa cum o ştim? Poate, dar cel mai probabil nu va fi din aceste cauze, dacă problemele sunt abordate cu calm, fără filtre ideologice şi cu disponibilitatea de a acţiona efectiv.
Prim-ministrul britanic a expus joi 26 noiembrie în parlament cazul pentru extinderea din Iraq în Siria a atacurilor aeriene ale RAF impotriva ISIL; în timpul sesiunii de dezbatere David Cameron a raspuns la 103 întrebari din partea membrilor. Înainte de dezbatere, joi dimineata, prim-ministrul a publicat un răspuns scris (35 pagini) la un raport anterior al comisiei afacerilor externe care se pronunţase împotriva acţiunii militare în Siria. Documentul prim- ministrul răspunde în detaliu punctelor raportului parlamentar şi expune abordarea -- strategia -- pe care guvernul o are în vedere în raport cu problema siriană.
Pe scurt, David Cameron a argumentat că ISIL este o ameninţare directă pentru UK care trebuie atacată direct şi că nu face niciun sens militar ca avioanele britanice care în prezent atacă ISIL în Iraq să se întoarcă din drum cand ajung la graniţa siriană; că acum cadrul legal pentru acţiune în Siria este mult mai solid, dupa rezolutia UNSC; că UK are o datorie de a sprijni un aliat (Franţa) care a fost atacat; şi că atacurile aeriene sunt parte a unei strategii mai largi, care include un proces politic -- negocierile de la Viena -- care să asigure în final un guvern funcţional (fără Assad) şi un viitor proces de reconstrucţie post-conflict (în care UK va investi cel puţin £1bn). Două lucruri foarte bine articulate de către prim-ministrul au fost faptul că nu putem aştepta până se încheie procesul politic pentru a lua aceste măsuri militare; şi că în esenţă strategia propusă are ca primă prioritate lupta împotriva ISIL (deci nu lupta împotriva lui Assad), pentru că nu poţi avea un proces politic de succes cat timp integritatea ţării nu este (re)asigurată.
Cel mai probabil, aprobarea atacurilor aeriene britanice în Siria va fi supusă votului parlamentului săptămâna viitoare; şi cel mai probabil guvernul va câştiga votul, deşi este încă rezistenţă puternică din partea opoziţiei laburiste (care vara asta a ajuns în mâinile unor trotskysti ultra-pacifişti). Prezentarea lui Cameron a fost un model de cum se fac aceste lucruri într-o ţară democratică, şi toate semnalele sunt că deja a înclinat decisiv balanţa votului.
Este de asemenea adevărat că nu numai extrema stângă a politicii britanice e împotriva acţiunii militare; sunt (erau?) şi destul de mulţi rebeli conservatori. Motivele sunt complexe, dar ca întodeauna se împart în două mari categorii: dubii de natură strict morală şi ideologică (adică, „de principiu“); şi dubii de natură practică, cu privire la fezabilitatea acţiunii propuse de guvern (cât de eficientă poate fi, dacă „merită“ riscul sau nu). Partea ideologică e complicată şi oricum probabil nu interesează prea mult în România; dar partea practică poate fi relevantă.
Argumentul sceptic este ceva de genul: „situaţia în Siria este foarte complicată (mai ales cu intervenţia Rusiei etc); loviturile aeriene cu câteva avioane nu pot avea mare efect; ISIL nu poate fi distrus fără o campanie terestră, şi pentru asta nu ne putem baza decat pe forţe locale, dar acestea sunt ori prea fragmentate, ori prea slabe, ori prea radicale, ori 'prea kurde' (din perspectiva turcă) etc; şi bineînţeles, ce facem cu Assad?“. Există şi forma isterică a argumentului sceptic, care vede o invazie de imigranţi în Europa care nu poate fi controlată (deci ne aşteaptă islamizarea în masă), pe de o parte; şi un val de atentate teroriste în Europa, de asemenea incontrolabil (deci ne aşteaptă uciderea în masă), pe de alta parte; ambele fiind, desigur, legate între ele. Cireaşa de pe tortul apocaliptic este Rusia care abia aşteaptă să invadeze ţările Baltice sau restul Ucrainei (de Moldova ce să mai vorbim), care e cu degetul pe trăgaciul nuclear, şi care face jocurile în Orientul Mijlociu.
Evident, toate astea sunt bazate pe nişte probleme reale. Dar trebuie să menţinem un simţ al proporţiei şi să abordăm lucrurile cu mai mult sânge rece şi în perspectivă mai largă.
Liderii grupării Statul Islamic - colaj Daily Star
Campania anti-ISIL
David Cameron a pus punctul pe i: ordinea corectă de rezolvare a situaţiei este:
(1) distrugerea ISIL;
(2) un nou guvern sirian fără Assad;
(3) reconstrucţia Syriei.
Strategia ca proces este în primul rând o chestiune de stabilire a priorităţilor în linii mari (ceea ce, apropo, explică situaţia în care e România în general, pe toate planurile) şi până acum nu a existat o articulare clară a ordinii acestor obiective în Siria. Toate opţiunile erau pe masă şi aveau adepţii lor: ba să ne concentrăm întâi pe Assad; ba să încercăm să facem totul simultan, dar foarte treptat şi încet; ba să-i lasam pe alti să facă ce vor/pot etc.
Desigur că intervenţia Rusiei a ajutat la această clarificare, dar probabil aceasta ar fi fost oricum concluzia finală a Vestului.
În plus, logica noii faze a conflictului nu va fi una a unei alianţe cu Rusia în sensul prietenos al termenului, ci în sensul unei colaborări punctuale, militare, în teatrul de operaţiuni.
Asta ca răspuns temerilor faţă de o legătură directă între povestea siriană şi povestea ucraineană, în sensul unor eventuale „trocuri pe sub masă“ sau mai stiu eu ce alte fantezii. Faptul că această colaborare militară (şi alte evenimente neprevăzute) pot duce teoretic la o oarecare schimbare a „atmosferei“ între Rusia şi Vest (în sens pozitiv), este foarte posibil şi dezirabil; dar nu cu mult mai posibil decât ideea că acordul nuclear cu Iranul a schimbat sau va schimba radical, peste noapte, datele poziţionărilor strategice reciproce dintre Vest şi Iran.
Cu privire la eficienţa campaniei aeriene Aliate: aceasta nu poate distruge ISIL de una singură, dar nici nu e nesemnificativă. Ofensiva iniţială a ISIL de anul trecut, atât în Siria (în special în zona Kobane), cat şi în Iraq a fost oprită cu sprijinul decisiv al aviaţiei Aliate (în principal americane). De atunci şi până acum, 30% din teritoriul ocupat de ISIL în Iraq a fost recuperat de forţele Peshmerga, inclusiv nodul strategic Sinjar, în nord; totul, din nou, cu sprijin Aliat permanent din aer -- fără a mai vorbi de logistică, armament, antrenament, poate şi trupe speciale -- atât prin bombardamente cât şi prin ISR. Este la modă să se scoată în evidenţă numarul comparativ mic de avioane/drone Aliate implicate în aceste operaţiuni, şi numarul mic de atacuri (RAF a ajuns la un total de 1,600 de misiuni în Iraq, şi doar 360 de atacuri la sol). Ceea ce nu e la fel de vizibil precum aceste statistici este efectul şi maniera în care sunt folosite aceste resurse militare. Capacităţile de pregătire informativă a misiunilor (culegerea de informaţii) sunt…impresionante, cel puţin; ţintele sunt alese pentru a produce efecte maxime (depozite de armament, tuneluri şi buncăre (da, se ştiu unde sunt), posturi de comandă şi comandanţi individuali etc). În plus, evitarea efectelor colaterale (UK dispune de poate cel mai precis tip de rachetă pentru acest gen de misiuni, Brimstone) nu e un moft, ci o necesitate operaţională în sensul mai larg al razboiului de propagandă care acompaniază lupta efectivă.
Forţele kurde peshmerga, în apropierea oraşului Mosul (nordul Irakului), în lupta contra ISIS
În fine, ideea este că şi un numar relativ mic de atacuri aeriene, dar foarte eficiente şi bine integrate cu operaţiunile aliaţilor de la sol, poate avea (şi are) efecte semnificative. Dincolo de toate astea, rămâne realitatea că Vestul are resurse pentru a intensifica această campanie aeriană -- şi am văzut de curand că americanii pot, dacă vor, să atace şi infrastructura şi transportoarele de petrol ale ISIL. Problema, ca de obicei, este la bază, de natură politică, unde lucrurile devin foarte complicate. Dar o problema politică are întotdeauna o soluţie politică şi în acest sens lucrurile se pot mişca înainte, iar acum într-adevăr se fac noi eforturi pentru asta.
Cu privire la rolul Rusiei, nu are nimeni nicio iluzie despre obiectivele cu care a intrat Putin în Siria, şi care sunt în ordine inversă decat viziunea lui Cameron:
(1) sprijinirea lui Assad;
(2) distrugerea ISIL.
Logica Moscovei este că o prabuşire a regimului Assad ar garanta triumful ISIL în Siria sau în cel mai bun caz ar dezlănţui un război total pe întregul teritoriu al Syriei, fără nicio posibilitate de oprire, şi cu consecinţe incalculabile. Singurul argument serios care se poate opune acestei logici, singura alternativă, ar fi ideea că acea colecţie asortată de rebeli sirieni anti-Assad ar putea:
(a) înfrânge regimul;
(b) înlocui regimul şi continua o formă stabilă de administrare a zonelor non-ISIL -- şi totul făcut într-o formulă non-Islamistă care să evite sectarianismul;
(c) în tot acest timp, să lupte şi împotriva ISIL şi să nu-i lase pe jihadişti să interfereze cu această tranziţie dinspre regimul Assad spre un regim rebel. Ce poate merge prost cu planul ăsta?
Tocmai pentru că logica Moscovei are totuşi nişte merite, pe care le văd din ce în ce mai mulţi în Vest, dar şi pentru că misiunea e foarte dificilă inclusiv pentru Rusia, există o bază serioasă pentru negocierea unei abordări comune şi pentru anumite compromisuri. Cred că este greu de afirmat, în mod credibil, că scopul de bază al intervenţiei ruseşti în Siria a fost ori un fel de „truc“ strategic pentru a prelua „iniţiativa“ faţă de Vest şi a ieşi din izolarea internaţională etc; ori/şi menţinerea lui Assad cumva din „prietenie“ şi pentru a securiza bazele navale ruseşti din Siria. Acestea sunt efecte incontestabile ale mişcării lui Putin şi în mod clar au fost factori majori în procesul decizional. Dar de ce este total inacceptabilă ideea că scopul de bază şi final ar fi putut fi, în mod real -- chiar dacă rezervat etapei secundare a strategiei ruseşti -- lupta împotriva ISIL?
Este cumva credibilă ideea că Putin şi marele stat major rus nu au facut o evaluare foarte realistă a riscurilor care decurg din trimiterea unei forţe expediţionare considerabile la mare distanţă de graniţele naţionale, fix în mijlocul celui mai periculos cuib de viespi care există la ora actuală oriunde pe glob?
Şi în ce context: cu economia naţională pe butuci, cu conflictul ucrainean în stand-by, şi într-o confruntare „rece“ cu NATO care se întăreste -- greu, încet, frustrant, insuficient, dar per total dă cu plus. Şi cu ce precedent: o intervenţie sovietică în Afghanistan în anii '80 care a traumatizat o întreagă generaţie de militari ruşi (care acum este la comandă), dar care, spre deosebire de Siria, a avut loc „next door“, în apropierea graniţelor sovietice cu linii majore de comunicaţie care nu treceau prin teritoriul unui stat NATO (Bosforul Turciei, în cazul prezent). Şi, în final, cu ce miză: credibilitatea militară a Rusiei, adică exact cheia de bolta a regimului Putin -- pentru că exista multe scenarii cu risc mare de a se întampla, care pot duce la un „eşec“, pierderi masive sau chiar dezastru, fie pentru unităţile ruseşti din Siria, fie în sens larg al unui conflict cu NATO născut exact din genul de incident precum cel cu avionul doborat de turci de curând.
Atacuri făcute de aeronavele ruseşti în Siria FOTO Guliver / Getty Images
Oricum ai lua-o, oricum ai măsura-o, intrarea în Siria este un risc imens asumat de Kremlin. Atunci de ce s-o faci? Din două, una: ori dintr-o „eroare“ de calcul al riscului; ori pentru că ai un motiv serios, dar extrem de serios. „Eroarea“ cred că poate fi scoasă din calcul, având în vedere că strategii ruşi ne dovedesc din 2014 încoace (cel puţin) că numai miopi şi incompetenţi nu sunt. Aşa că ajungem de unde am plecat, în această secţiune: care e scopul de bază al Rusiei în Siria. De dragul lui Assad şi al unor baze navale? Calculul risc/beneficii nu justifică ipoteza. (Un argument popular este că Rusia a vrut să-şi demonstreze loialitatea faţă de aliatul său Assad -- dar nimeni nu avea vreo îndoială în legatura cu asta, dupa aproape cinci ani de razboi sirian şi susţinere masivă din partea Moscovei, deci ideea e un non-starter.) Ca o manevră strategică de a sparge impasul ucrainean şi izolarea internaţională? Calculul e şi mai slab în cazul acesta. Suferea Rusia chiar aşa crunt de pe urma „izolării“ sau a devenit acum peste noapte placa turnantă a politicii mondiale, ca să se justifice riscul sirian? Pur şi simplu, nu. Pentru Rusia ca stat, aşa-zisa izolare diplomatică era în primul rând parţială (doar din partea unor state Vestice); în al doilea rand, nu împiedica în nici un fel major deciziile şi acţiunile sale internaţionale; în al treilea rând, intervenţia în Siria nu a schimbat şi nu va schimba semnificativ datele problemei (excluderea din G7 continuă; sancţiunile continuă; confruntarea cu NATO continuă etc), în ciuda delirului din presa mondială (vezi topuri ale „oamenilor puternici” ai planetei) şi chiar din comentariatul de specialitate. (În eşaloanele de decizie ale marilor puteri se operează cu realităţi, nu cu percepţii.) Şi probabil ar fi fost alte metode mai putin dramatice şi riscante de a face ceva în legatura cu „izolarea“ decât să-ţi trimiţi armata în Siria. Iar pentru Putin personal, „izolarea“ chiar nu îl afecta deloc, popularitatea sa în Rusia era oricum stratosferică.
Rămâne posibilitatea ca Rusia să-şi fi luat acest risc mai degrabă dintr-o îngrijorare reală faţă de ISIL şi terorismul islamic în general, decât faţă de Assad în special. Nu este ceva chiar asa fantezist. Se trece uşor cu vederea faptul că cea mai mare problemă de securitate a Rusiei dupa Razboiul Rece a fost insurgenţa islamistă din Cecenia, nu extinderea NATO. Nimeni nu ştie mai bine ce înseamna asta şi care este pericolul, decât Putin însuşi -- pentru că el şi-a asumat personal a doua campanie din Cecenia la sfarşitul anilor '90. Cele mai groaznice atentate teroriste din Rusia -- Beslan, teatrul din Moscova etc -- au fost opera islamiştilor. Rusia are o populatie de approximativ 20 milioane de musulmani (14% -- unul din şapte ruşi se roagă lui Allah), iar cu o comunitate de vreo 2-2.5 milioane de musulmani (aproape cât toată populaţia musulmană din UK), Moscova este cel mai mare oraş „Islamic” dintre Atlantic şi Urali (Europa geografică); Parisul e pe locul doi, cu 1.2-1.7 milioane. În septembrie anul acesta, Putin a inaugurat în Moscova – împreună cu Erdogan, apropo – cea mai mare moscheie din Europa, vorbind despre contribuţia Islamului la istoria şi cultura rusă etc. Ideea că Rusia funcţionează dupa diverse doctrine bizare şi aproape mistice, ca „eurasianismul ortodox“ lui Dughin, e bună de cancan – dar realitatea cu care se confruntă guvernul rus acasă e diferită.
Adevărul este că cele mai mari „probleme cu musulmanii“ (în limbaj colocvial) pe care le-ar putea avea o ţară europeană (Franţa, de exemplu) pălesc în comparaţie cu situaţia pe care trebuie să o gestioneze Kremlinul în Rusia şi cu potenţialul extremist de acolo. Ideea că Putin şi staff-ul său ar vedea o ameninţare la securitatea naţională a Rusiei, reală şi foarte serioasă, într-un califat terorist la sud de Caucaz, nu e deloc de neconceput.
Problema e agravată de resursele şi tehnica insuficiente şi inadecvate ale serviciilor de siguranţă internă ruseşti; Rusia nu are capabilităţile tehnologice de monitorizare şi analiză disponibile Vestului (cel putin nu la scara necesară). Chiar şi dacă le ai, ceva ca Paris tot se poate întampla -- cu cat mai mult în Rusia? Desigur, mai e şi amanuntul „mărunt“ că aproximativ 2,000-2,400 din luptătorii străini din rândurile ISIL provin din spaţiul rusesc, cu Rusia între primele trei ţări-sursă de jihadişti -- şi ard de nerăbdare să demonstreze în oraşele ruseşti ce au învăţat în Siria.
Concluzia aici este că atunci când privim la eforturile internaţionale anti-ISIL din Siria, este foarte important să avem nişte ipoteze (certitudini nu putem avea niciodată, fără informaţii clasificate) credibile în legătură cu scopurile părţilor din conflict. Reluând ce ziceam mai sus, Rusia foarte probabil are un interes real în degradarea masivă şi în final distrugerea ISIL; aici e o convergenţă cu interesul din ce în ce mai cristalizat (şi sprijinit politic) al Vestului, de concentrare în primul rând pe ISIL, ceea ce reprezintă un progres. Dar cooperarea cu Rusia va rămâne extrem de punctuală.
Asigurarea securităţii şi stabilităţii zonei EU/NATO
Valurile de refugiaţi, capacitatea teroriştilor de a lovi în centrul marilor metropole europene, şi 'umbra ursului' în flancul estic al NATO, sunt cele trei mari axe de alarmă -- uneori, isterie -- cu privire la securitatea Europei, unite sau nu, Schengen sau nu. Urmează sfârşitul civilizaţiei noastre, aşa cum o ştim? Poate, dar cel mai probabil nu va fi din aceste cauze, dacă problemele sunt abordate cu calm, fără filtre ideologice, şi cu disponibilitatea de a acţiona efectiv.
Refugiaţii. Deserviciul făcut securităţii europene de decizia lui Angela Merkel de a invita în Germania practic pe oricine poate trece marea într-o barcă „aranjată” de reţele de traficanţi, este major dar nu letal. Europa va supravieţui (deşi unele lucruri s-ar putea să se schimbe puţin, în anumite zone, oraşe) unor sute de mii, chiar mai mult de un milion, de refugiaţi. Condiţia este ca aceasta politică iresponsabilă să se oprească, şi ca să existe aranjamente adecvate pentru gestionarea acestor oameni. Soluţia optimă este abordarea britanică (din nou...), care este de a prelua refugiaţi direct de la sursă, din taberele de refugiaţi din jurul Syriei. Sunt două avantaje: (1) o triere mult mai serioasă, în două faze (o dată prin sistemul local de admitere în taberele de refugiati, controlat de organizaţiile umanitare internaţionale; a doua oară prin filtrele operate de britanici acolo; plus intrarea într-un program naţional bine reglementat, când se face transferul în UK); (2) descurajarea călătoriilor marine periculoase, care duc la multe tragedii, binecunoscute. Dincolo de asta, UK investeşte foarte mult în ajutoare umanitare distribuite local (peste un miliard de lire, până acum; locul doi după US). Adevarata alegere a Europei în privinţa refugiaţilor nu este între a ajuta şi a nu ajuta, ci între a ajuta în mod responsabil (atât faţă de ţara ta, cât şi faţă de refugiaţii înşişi), sau iresponsabil (ca Germania).
Refugiaţii, din Ungaria pe jos spre Germania FOTO Cristian Delcea/Adevărul
Terorismul. Întotdeauna am avut terorism în Europa şi într-o formă intensificată după 9/11. Acum problema e cuplată cu fluxul de migranţi (riscul „infiltrării“): o situaţie relativ nouă care s-a dezvoltat într-un timp scurt. Urmează să se implementeze ajustări importante ale sistemelor, resurselor şi procedurilor standard contra-teroriste, la nivel naţional şi european. Serviciile de securitate serioase sunt destul de bune în a învăţa din eşecuri. Soluţii există, de la mai multă (şi mai performantă) tehnologie, la mai multe controale etc. Aşa s-a reuşit ca până acum să nu mai existe în America, de exemplu, ceva similar cu 9/11, şi ca foarte multe comploturi să fie dejucate -- bineînteles, la fel şi în Europa. În timp, Europa se va ajusta la noul nivel de risc asa cum s-a ajustat şi America.
Problema principală când vine vorba de securitate (internă sau internaţională) nu e că nu putem să o implementăm, ci că nu vrem (decât când ajunge cuţitul la os, ca să rămânem în imagistica subiectului), ca societate, în ansamblu. Nu vrem surveillance, nu vrem intervenţii militare, nu vrem investiţii în capabilităţi convenţionale de apărare, nu vrem să ofensăm pe unii sau pe alţii. Vrem să fie pace şi să fim lăsaţi în pace. Problema e ideologică, şi ancorată în golirea de conţinut a dezbaterii politice intelectuale -- peste tot, nu ma refer la Romania. Triumful post-modernist al „noii stângi“ intelectuale a măturat (mai ales cu ajutorul războiului din Iraq) orice opoziţie clasic-liberală semnificativă -- o situaţie din care încă nu ne-am revenit. În acest gol liberal avansează acum mişcările populiste şi extremiste de dreapta; fereastra de oportunitate pentru definirea unui argument clasic-liberal ca răspuns la provocările de securitate, compatibil cu valorile democratice, se închide rapid.
Atentate teroriste la Paris (13 noiembiembrie 2015) FOTO AFP
Rusia. Cel mai mult, în raport cu Rusia, ne poate ajuta o analiză realistă bazată pe capabilităţi şi logică strategică. Şi cel mai contraproductiv este să coborâm discuţia la stereotipuri, prejudecăţi, analogii istorice fără context, şi reacţii emoţionale. Rusia s-a dovedit încă o dată (pentru cei ce uitaseră) un adversar strategic redutabil. Nici mai mult, nici mai puţin. Cu resurse comparativ mult mai mici (cu o economie cam cât a Italiei, şi cu o armată convenţională cât o fracţiune din totalul NATO, dar care trebuie să acopere un teritoriu imens), Rusia a facut faţă cu succes crizei strategice reprezentată de perspectiva 'pierderii' întregii Ucraine înspre UE şi NATO, dupa Maidan, ba chiar a 'recuperat' şi Crimeea – asta din perspectivă rusească. A rezistat şi efectului sancţiunilor cuplate cu căderea preţului petrolului (mai tineţi minte cum i se cânta prohodul economiei ruseşti în 2014?), şi acum îşi reconfigurează economia -- în mod ineficient, corupt, rusesc, dar se face. Una peste alta, Rusia e tot acolo şi din ce în ce mai potentă militar.
Pe de altă parte, să păstrăm proporţiile. Foarte mulţi comentatori erau convinşi în 2014 că Rusia ori va marşălui spre Odessa în făurirea Novorussiei, ori cel puţin că e foarte capabilă de asemenea aventuri palpitante. Din acelaşi registru erau şi îngrijorările serioase că tancurile rusesti pot fi în Kiev (sau era vorba de Varşovia?) în două zile. Şi toate astea, împachetate în ceea ce fusese descoperit ca 'adevăratul scop' al 'agentului KGB', Putin: anume, refacerea prin sânge şi oţel, a USSR-ului. Ce s-a întâmplat în realitate? Rusia a trebuit să-şi trimită zeci de mii de trupe -- inclusiv unele din unităţile de 'elită' -- în Donbass, şi să lupte din greu pentru a-i salva in extremis pe rebeli de armata ucraineană, care abia stătea pe picioare chiar şi înainte de a începe războiul. Chiar ţinând cont de faptul că ruşii au luptat practic cu o mână (aviaţia şi alte tipuri de armament) legată la spate, campania a demonstrat un lucru reconfirmat de multe ori în ultimile decenii în experienţa diverselor conflicte: războiul terestru, mai ales ocupaţia, este o treabă teribil de dificilă şi costisitoare. Armata rusă nu a avut, nu are şi nici nu va avea prea curând nici pe departe capacitatea necesară pentru o campanie ofensivă terestră de vreo amploare semnificativă (geografică), de vreo durată semnificativă, şi impotriva vreunui adversar semnificativ. Cu atât mai puţin pentru faza ulterioară de ocupaţie militară a vreunui teritoriu ostil pe care ar reuşi cumva să-l cucerească. Este pur şi simplu dincolo de capacităţile unui stat ca Rusia, decât dacă toarnă toate resursele în conflictul respectiv şi se descoperă defensiv în alte zone -- lucru care este clar şi Moscovei. Dar mai ales, nu merită efortul, ca scop în sine.
Asta nu înseamnă nici pe departe că Rusia e „slabă”, sau că nu poate creea multe probleme. Am văzut că ştie foarte bine – graţie educaţiei şi cercetării militare ruseşti, care întotdeauna a fost la standarde superlative -- să dezvolte noi forme de agresiune, cum e aşa-zisul 'război hibrid', să combine diverse forme de presiune etc. Dincolo de asta, Rusia menţine -- şi îşi extinde – capacităţi strategice de atac, prin complementul de rachete balistice şi de croazieră convenţionale şi nucleare, capabilităţile navale şi aeriene, plus forţe speciale. Dar ideea principală este că Rusia nu are capacitatea, resursele -- şi nici intenţia -- de a iniţia o ofensivă terestră clasică (de orice amploare) în estul Europei. Cu atât mai puţin împotriva unui stat NATO, pentru că Rusia pur şi simplu nu poate avea garanţia că o astfel de mişcare nu va duce la un război general Rusia-NATO, pe care nu şi-l permite şi pe care nu şi-l doreşte (vezi şi răspunsul la incidental recent cu Turcia), pentru că n-are nici un sens din punct de vedere al interesului national rus. Iar cei care au impresia că Rusia, sub Putin, a dat vreo dovada deosebită de iraţionalitate (mai mult decât Vestul), ar trebui sa poată prezenta dovezi. Este posibil să gaseşti decizii greşite, contra-productive, dar cred că argumentul că Rusia nu calculează şi că acţionează 'absurd' nu se susţine. Rusia face acelaşi gen/tipologie de calcule ca şi NATO, nu e nimic radical-deosebit din punct de vedere profesional.
Înseamnă toate astea că ţările NATO sunt în siguranţă, pentru că ruşii 'nu ar îndrăzni'? Absolut, nu. Este un echilibru fin. Tot ce am zis mai sus a fost că Rusia nu ar iniţia o invazie terestră de amploare, mai ales fără un motiv legat de interese strategice ruseşti de prim ordin. Dar de asemenea, Rusia are capacitatea -- şi intenţia -- de a continua să pună presiune pe flancul NATO, pe care-l percepe ca o ameninţare; şi, cel mai important, are disponibilitatea de a escalada un conflict în cazul în care se ajunge la aşa ceva, dintr-un motiv sau altul (cel mai probabil, dintr-o greşeală), şi dacă e vorba de puncte strategice. Cu alte cuvinte, Rusia nu dă înapoi decât dacă este confruntată cu o forţă suficient de mare încât să facă orice potenţial câştig să nu merite efortul şi riscul. Însă dacă nu i se opune acea forţă suficientă, postura actuală a Rusiei o face să-şi preseze avantajul cât de mult e lăsată. Unde este acel punct în care se echilibrează cele două forţe? Asta e judecata-cheie pe care o fac permanent statele majore şi consiliile naţionale de apărare.
Concluzia este că Rusia trebuie tratată cu seriozitate ca un adversar strategic abil, creativ şi realist, care-şi vede fără ezitare (în contrast cu Vestul) de interesul naţional. Provocarea majoră când vine vorba de Rusia -- ca, de altfel, de orice rival, dar mai ales Rusia -- este să se separe capacităţile reale de percepţii. Provocarea subsidiară este să se opereze cu ipoteze credibile despre postura strategică de bază a Rusiei, reprezentată de întrebarea-cheie: este Rusia în defensivă, sau în ofensivă, la modul cel mai general vorbind? Cei care cred în ideea că 'Ţarul' Putin se află într-o 'Reconquista' în varianta rusă, şi visează să reconstituie concret (nu metaforic) imperiul Sovietic, vor vedea în acţiunile din 2014-încoace, inclusiv Siria, o mare ofensivă rusa. Cei care văd în Putin un lider rus care operează într-un anumit sistem politic şi care are o idee foarte rusească (istoric şi cultural vorbind) despre locul Rusiei în lume, despre ameninţările (percepute de el) la adresa Rusiei, şi despre responsabilităţile lui ca preşedinte, vor vedea în toate aceste acţiuni mai mult o logică defensivă (justificată sau nu). În fond, diferenţa (o Rusie în atac, sau o Rusie în apărare 'ofensivă') nu contează teribil de mult pentru cei responsabili de apărarea NATO şi de capacităţile noastre colective de deterrence, întrucât ameninţările concrete la care trebuie să raspundem sunt aceleaşi. Însă pentru perspectivele unei ieşiri treptate, negociate politic, la un moment dat, din acest nou ciclu de confruntare, această diferenta contează foarte mult.
Concluzii
În urma atacurilor de la Paris, s-a format un momentum pentru o fază decisivă de acţiune internaţională în Siria. Este foarte probabil că UK se va alătura Franţei şi Americii în campania aeriană împotriva ISIL în Siria, nu doar în Iraq. Există acum elementele unei strategii mai largi. Foarte important, această strategie fixează ca prim obiectiv distrugerea ISIL, urmată de un proces politic care să înlocuiască regimul Assad. Succesul final depinde în primul rând de negocierile de la Vienna, întrucât trebuie ajuns la un consens al tuturor ţărilor implicate, inclusiv actorii regionali ca Arabia Saudită, Turcia şi Iran. Rămân diferenţe foarte importante în raport cu viziunea Rusiei, dar distanţa dintre Vest şi Rusia pe problema Siriană se reduce, în special pentru că Rusia are un interes foarte real în distrugerea ISIL (deşi ruşii au deocamdata o altă ordine a paşilor care să ducă la acest rezultat). Important este că se lucrează intens la o soluţie, şi cu cât Vestul va avea mai multe investiţii militare în acest conflict, cu atât vor fi mai multe posibilităţi (dar şi riscuri) de a opri războiul civil -- şi hemoragia de refugiaţi.
Securitatea Europei sub raportul luptei anti-teroriste este într-un punct destul de periculos, în sensul că sunt încă multe măsuri disponibile, care se pot lua, dar nu e clar câtă determinare şi sprijin politic există. Experienţa practică este de asemenea crucială, în contra-terorism, iar acum problema centrală este că ameninţarea a crescut foarte mult în state ca Germania şi Italia care nu au aceeaşi tradiţie şi expertiză (dar sunt mult mai vulnerabile) în domeniu ca UK sau SUA, de exemplu. La asta se adaugă diverse reticenţe din partea unor servicii de intelligence de a dezvolta şi 'liberaliza' (pe anumite linii, şi într-o oarecare măsură) relaţiile şi schimburile de informaţii cu servicii din alte ţări, aşa cum ar cere noua situaţie, nivelul de încredere nefiind, să zicem, suficient (şi pe bună dreptate). Genul de măsuri care sunt acum necesare la graniţele Europei, sunt iarăşi lucruri relativ noi (sau de un alt nivel) pentru acele state. Instituţiile şi statele respective se vor adapta eventual, şi experienţa arată că terorismul poate fi ţinut sub control; dar în acelaşi timp trebuie să fim pregătiţi pentru o perioadă intermediară (poate foarte scurtă, greu de spus) mai puţin sigură. Cât despre confruntarea NATO-Rusia, situatia este, în mare, sub control (datorită efectului cumulativ al măsurilor conduse şi sponsorizate în principal de americani, ca de obicei) dar această evaluare se face în fiecare moment al fiecărei zile, nu reprezintă un rezultat final. NATO (mai ales ţările de frontieră ca Romania) trebuie să ţină pasul cu înarmarea şi creativitatea doctrinară a Rusiei. Pentru asta, investiţii concrete şi urgente în apărare sunt absolut vitale. Rezistenţa este politică, cuplată cu anemia dezbaterii publice care nu pune suficientă presiune în acest sens pe decizia politică. La rândul ei, o dezbatere eficientă are nevoie de un simţ acut al realităţii, mai ales când e vorba de Rusia.
În final, problema centrală a securităţii nu este una a resurselor, ci a disponibilităţii de a le folosi. E o problemă ideologică. Când o naţiune (sau o civilizaţie) nu îşi mai poate justifica măsurile necesare pentru a-şi asigura existenţa, jocul s-a terminat. Nu suntem încă acolo, dar asta e direcţia de mers. Francezii au inventat noţiunea de 'dezarmare morală' pentru a explica marile înfrângeri suferite secolul trecut. Nimic nu e nou: cu atât mai mult ar trebui să ştim ce trebuie făcut.