Alina Mungiu-Pippidi: Somnambulii. Cînd viitorul devine o prăpastie

alina mungiu pippidi foto ceu.edu Daniel Vegel

Pe data de 1 aprilie s-a ţinut prima întîlnire la vîrf dintre UE şi China de după anul 2020. De partea chineză, erau speranţe că tratatul comercial semnat acum un an dar neratificat (EU-China Comprehensive Agreement on Investment (CAI) mai capătă o şansă, dar aproape că nu a fost vorba despre asta.

De partea europeană, erau speranţe că se poate transmite Chinei mesajul să nu îi ajute pe ruşi nici financiar, şi fireşte nici militar, dar chinezii au explicat clar că au un alt punct de vedere. Nu doar că nu vor colabora cu nimic contra Rusiei, dar e destul de clar că se identifică cu ea, şi nu le convine să vadă vreun triumf al sancţiunilor occidentale contra unei ţări care acţionează la frontiera ei. Aşa cum i-au spus şi lui Biden la întîlnirea bilaterală, cine a legat clopoţelul de coada tigrului trebuie tot el să îl scoată.

Cel mai ciudat lucru la aceste întîlniri au fost speranţele occidentale că putem intimida China cumva. În anul 2019 Comisia Europeană a numit China un ”rival sistematic” şi un ”concurent strategic”. A făcut un raport despre cît din Europa deţin chinezii (o treime din activele economice europene aparţin unor non-europeni, China are vreo 10% din această treime). Or, nu ceri unui rival şi concurent strategic să te ajute să te întăreşti faţă de o altă putere, pe fond mai puţin concurenţială, cum e Rusia, decît în serialele cu vikingi şi saxoni de pe Netflix. Că nu au de ce. Nu avem cu ce îi cumpăra după ce le-am blocat tratatul (pe motive bune, de suprimare a libertăţilor în Hong Kong), Tot aşa cum nu mai aveam cu ce îi cumpăra pe ruşi după ce blocasem North Stream. Dar după ce se elimină varianta de a cumpăra un rival ostil, ce mai rămîne?

Din globalizare, nimic, acum că încercăm să extragem din ea investiţiile ruse din care a prosperat City-ul londonez şi chinezeşti din care s-a refăcut portul grecesc Pireu, în vreme ce europenii extrăgeau din Grecia datoriile băncilor din zona euro. Rusia şi China au cîştigat prea mult din globalizare, au jucat prea bine jocul occidental, cu mai puţine constrîngeri interne din cauza capitalismului lor politic de acasă (ca să folosesc sintagma benignă a lui Branko Milanovic) şi s-au întărit, au devenit ţări cu pretenţii de putere regională şi chiar globală. Ruşii plătesc salariile armatei din Venezuela, de asta nu cade regimul lui Maduro, iar Cuba deşi la doi paşi de SUA e încă tot aproape de ei, aceste succese au fost posibile pentru că au avut din ce plăti. Şi au avut pentru că prin natura lor au resurse enorme pe care companiile occidentale i-au ajutat să le exploateze şi să le vîndă. Dar cum lumea avea nevoie de energie şi Rusia avea nevoie să o vîndă asta ar fi putut merge fără conflict. Acum e prea tîrziu. La fel, întîlnirea cu China s-a încheiat fără un comunicat comun- pentru prima dată.

Există două feluri de a privi conflictul ucrainean. Unul este ca pe un conflict între imperialismul rus şi naţionalismul ucrainean, suprapus unui conflict autocraţie/democraţie, dar un conflict regional, o mică incursiune, cum a spus Joe Biden. Un conflict care poate fi cîştigat de SUA, de care a fost într-o bună măsură şi provocat pentru că – aşa cum i-a spus Zelenski lui Fareed Zakaria – deşi se ştia că Ucraina nu poate practic intra în NATO, public NATO nu s-a clintit un milimetru de la politica uşilor deschise, că fiecare ţară are dreptul să îşi aleagă alianţa din care face parte, etc. Asta fie că a fost gafa secolului, fie că a fost deliberat, secvenţa următoare e aceeaşi. Nu există un efort serios din partea americană pentru vreo pace, cum remarca Niall Ferguson, şi ceea ce pare pentru spectatori un război de pustiire a Ucrainei de către ruşi, după modelul din Cecenia şi Siria, făcînd costurile refacerii ei enorme, e de fapt pentru preşedinţia Biden un război de pustiire a Rusiei, un Afganistan doi al Rusiei. Pacea nu e o prioritate cît ucrainenii sunt dispuşi să se sacrifice şi îi înarmăm ca să creştem costurile Rusiei şi să îi tăiem ambiţia de a mai aspira la a fi putere regională. Costurile cele mai mari le suportă Europa, care trebuie peste noapte să caute alte surse de energie şi să acomodeze milioane de refugiaţi ucraineni, fără a avea nici pe viitor vreun model sustenabil de relaţie cu Rusia altul decît războiul la frontieră şi înarmarea perpetuă.

Celălalt unghi sub care poţi privi conflictul însă este unul global. Din 11 septembrie încoace numai un idiot nu observă că pacea relativă de după emanciparea colonială s-a sfîrşit, intervenţia occidentală în restul lumii, Vestul care modernizează Restul s-a încheiat şi acum trăim contrareacţiile la încercarea de  a face lumea după imaginea occidentală (destul să vezi la noi ce modernizare de succes, religie în şcoli în loc de educaţie sexuală şi o majoritate anti-vaccin). Întîi, insurgenţa islamistă, care nu s-a încheiat, e un război civil cu care trăiesc unele democraţii occidentale de ceva vreme (vedeţi procesul Bataclan zilele astea). Doi, insurgenţa BRICS cu deteriorarea democraţiei în ţări ca Turcia, Brazilia, mai nou şi India. Trei, eşecul repetat al tuturor intervenţiilor occidentale, Somalia, Irak, Afganistan, Libia, Mali. Nici Putin nu ar fi avut curaj să facă ce a făcut dacă peisajul arăta altfel. Şi patru, China, marele cîştigător al globalizării nu e mai e ţara care privea doar în interior, a trecut în faţa URSS de pe vremuri la ofensiva globală, trecînd de la investiţii în Africa şi Balcani şi institute Confucius la planuri de baze militare în Pacific care încep să se apropie de Australia.

Cine priveşte acest conflict mai mare, să îi spunem Vestul versus Restul nu poate să mai creadă în idilicul război al hobiţilor cu orcii produs de ucraineni pe care presa occidentală îl prezintă zilele astea, cu toată simpatia pentru hobbiţi. Ci vede mai ales lupta cea mare, şi ricoşeurile dezastruoase care s-au tot petrecut, cum au fost înarmaţi şi antrenaţi mujahedinii ca să ţină piept ruşilor în Afganistan şi ne-am ales cu talibani, Al Qaeda şi ISIS din cauza asta, cum am încurajat femeile musulmane că au drepturi şi pe urmă le-am lăsat în voia sorţii, cum am aprins lumînări la primăvara arabă ca să ajungem apoi la dezastrele din Siria, Egipt şi Libia. Iar acum unde alergăm, ca alternativă la energia rusească? În Azerbaijan, care aproape cumpărase tot Consiliul Europei ca să nu treacă o rezoluţie condamnîndu-i că ţin ziarişti la puşcărie, în Arabia Saudită, care taie capul opozanţilor, sau în Golf, unde numai democraţii nu sunt, şi de unde vin sponsorizări de moschei radicale în Balcani, la doi paşi de noi. Dar mai ales, mai ales am apropiat China şi Rusia cum nu au fost în timpul războiului rece. Şi nu, nu era inevitabil, iar faptul că se fac asemenea erori şi aceiaşi oameni iau decizii nu e dătător de speranţă. Pentru că dintr-o perspectivă globală nu avem cum să reuşim în planul de a schimba regimul de la Moscova, nu doar pentru că sondajele arată că populaţia îl susţine pe Putin încă (aşa cum şi Viktor Orban a fost reales datorită războiului) ci pentru că nu e în interesul Chinei ca SUA să schimbe regimuri la dimensiunea asta. Degeaba le dăm asigurări că nu sunt ei la rînd, că nu ne cred. Şi asta înseamnă că în felul lor neprovocator chinezii vor ajuta pe ruşi, mai ales dacă dau de greu.  Din perspectiva asta, Taiwan e doar un episod de după Ucraina, nu o repetiţie, din ceea ce cei care studiază China au numit demult the long game, jocul lung, efortul de a submina influenţa globală americană.

Indiferent dacă are loc jocul lung sau jocul scurt, sancţiunile duc de rîpă între timp economia Rusiei, dar şi pe a Europei, care intră în recesiune din cauza exploziei preţurilor la energie. Inflaţia devine planetară, din acelaşi motiv, şi ne obişnuim să vedem gările europene pline de ucraineni. Fiecare zi în plus aduce victime umane, distrugerea unei infrastructuri care a luat decenii ca să fie construită, sărăcie, foame, criză umanitară. Pornisem să eliminăm centralele pe cărbune şi acum le readucem la loc. Totul e dat peste cap şi în loc să revenim la normal după pandemie ne pregătim de criza economică după război şi ne cumpărăm pastile de iod, că, da, e un război dezordonat, absurd, cu oameni care nu dau înapoi de nici o parte, deci riscurile unui accident nuclear sunt mari. Scăpăm de lei şi facem stocuri de benzină. Eforturile de mediere par să fi eşuat, şi în loc să cheltuim banii pe cercetare cum luptăm cu cancerul sau cu încălzirea globală, zi după zi alte ţări anunţă că îşi cresc bugetul să cumpere arme, şi îi aplaudăm cu toţii. În afară de a spera că îl trăsneşte Dzeu pe Putin, care e planul pe termen mediu sau lung? Rusia în NATO nu, în UE nu, o putem înfrînge şi decupa, ca pe Germania după 1945? Sau cum ne propunem să rezolvăm problema?

Istoria ne învaţă că au existat cîndva războaie care se puteau cîştiga sau pierde radical, aducînd mare profit sau extincţie celor două tabere. Romanii au şters civilizaţia cartagineză şi au preluat controlul asupra comerţului pe Mediterana. Spaniolii i-au înfrînt pe azteci şi pe Inca şi au cucerit America Centrală şi de Sud. Asemenea războaie devin mai rare în timpurile moderne. Occidentul luptă cu islamiştii în Africa de vreo sută şi cinzeci de ani, şi nici o tabără nu a avut un cîştig decisiv.  Nici lupta cu Rusia sau China nu poate sfîrşi cu eliminarea lor, nici dacă am cîştiga-o, şi nu cred că o putem cîştiga dacă se unesc contra noastră. Războiul de la frontierele noastre nu se poate încheia cu extincţia Rusiei, nici măcar cu democratizarea Rusiei, că războaiele amplifică ameninţările identitare şi mobilizează sentimentul naţional, nu sunt sezoane potrivite pentru mai multă democraţie, ci pentru mai puţină. Se poate termina doar cu pustiirea atît a Ucrainei, cît şi a Rusiei. De asta prelungirea sa e inumană şi dacă suntem în locul scurt, şi de-a dreptul dezastruoasă dacă suntem în cel lung.

Există oameni care speră că asemenea catastrofe pot aduce o lume nouă, un reset. Dar războaiele de mare amploare nu aduc niciodată nimic bun. 16 milioane de oameni au murit în primul război mondial, şi încă 50 de milioane datorită grupei spaniole care a urmat, afectînd direct o cincime din populaţia globului. România a pierdut peste şase sute de mii de oameni, circa opt la sută din populaţia sa de atunci. Nici bolşevicii nu ar fi cîştigat Rusia, nici Marea Depresiune, nici ascensiunea nazistă şi nici holocaustul nu s-ar fi petrecut dacă acest război nu avea loc. Nici al doilea nu e mai pozitiv, deşi e pe locul doi ca dezastru. Fără el nu aveam Cortina de Fier, şi imperiile coloniale ar fi dispărut mai treptat, nu lăsînd în urmă atîtea conflicte şi ţări neviabile.

În Somnambulii, Christopher Clark explică cum primul război mondial pornit de la Serbia, un regat balcanic neînsemnat, printr-o succesiune de gesturi care au crescut neîncrederea între şi în interiorul coaliţiilor şi au făcut inevitabil ceea ce fusese extrem de improbabil la început. Decidenţii, care nu voiau războiul nici unii au mers către prăpastie din paşi mici, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama ce antrenau. Istoria a dat vina mai ales pe statul major german din anii 1912-1914, care credea că Rusia are intenţii ostile. Dacă nu făceau nimic, credeau ei, riscau să atace Rusia prima. Au atacat ei, şi au adus nu doar prăbuşirea imperiului german, ci o catastrofă planetară. Rusia nu avea intenţia să atace Germania, dar asta s-a lămurit cînd era prea tîrziu. Să cedezi totdeauna neîncrederii, să acţionezi pe ce crezi şi nu pe ce ştii, să te îmbeţi cu propaganda proprie şi să nu încerci, chiar după ce războiul a pornit să îl opreşti cu orice ocazie, e somnambulism. O maladie, s-a văzut, mortală.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite