Alina Mungiu-Pippidi: Războiul trebuie calmat, nu ațâțat

Cui servește escaladarea conflictului din Ucraina? Sigur că ucrainenii pot sabota podul de la Kerci sau asasina pe Dughin și familia la Moscova. Sigur că rușii pot bombarda Liovul dacă vor, și biroul lui Zelenski, și face praf toate gările din Ucraina, și crește numărul victimelor colaterale, oricâte rachete ar intercepta ucrainenii. Sigur că pot lansa undeva chiar o bombă nucleară. E ceva nou aici? Cu cât mai neconvențional e războiul, cu atât e mai mare riscul pentru civili și pentru noi toți.

Ca atare, nu mai aplaudați ca la fotbal, că fiecare piesă de infrastructură distrusă împinge mai departe spirala escaladării și reconstrucția ei o să o plătim cu toții. Cine supraviețuiește, desigur.

Cât va costa acest război în costuri umane și economice Rusia, Ucraina, restul lumii?

Dacă avem război ca să salvăm Ucraina, oricare ar fi costul, ne putem împăca cu el, Ucraina trebuie salvată, și are Ursula von der Leyden dreptate să spună că dacă Ucraina pune armele jos unilateral, dispare.

Dacă avem război ca să îi dăm o lecție lui Putin însă, e cea mai scumpă lecție din istoria omenirii. Și nu e clar că Putin e educabil.

Pentru că studiul războaielor și păcilor anterioare a relevat un lucru simplu: pacea trebuie încheiată într-un punct de echilibru, când costul repornirii conflictului e mai mare decât costul pentru fiecare dintre combatanți de a nu-și fi atins toate obiectivele.

Dacă pacea e prea costisitoare pentru una din cele două părți, cum a fost pacea de la Versailles pentru Germania, nu faci decât să sădești semințele următorului conflict. Argumentul de atunci al lui John Maynard Keynes că Germania trebuie ajutată, nu împinsă la zid, e cel care a triumfat istoric. Asta e o analogie valabilă, în timp ce analogia cu München 1938 e greșită. München-ul e prezentat ca eroarea de a alege opțiunea B (appeasement) când există opțiunea A (confruntarea), care e preferabilă cât mai devreme dacă e până la urmă inevitabilă. Dar opțiunea noastră A nu există, nimeni nu propune un război nuclear cu Rusia sau măcar un război convențional mai larg. Dimpotrivă, acesta e exclusă, ca atare analogia nu există, decât pentru cei ignoranți sau slabi la minte.

Am ajuns aici pentru că Zelenski nu a vrut să cedeze șantajului lui Putin și să permită zonelor autoproclamate independente din Donbas să se federalizeze în cadrul Ucrainei, în cadrul acordului de la Minsk, prin care s-a obținut o încetare a focului data trecută. Pe ucrainenii de rând însă nu i-a întrebat nimeni, iar Zelenski nu a făcut public faptul că americanii i-au spus mai bine de șase luni, în 2021, că rușii nu glumesc și vor invada. Nici nu există vreo dovadă că rușii aveau planuri privitoare la Lituania sau Polonia. Cel mai probabil e că nu au și nu aveau. Ei vor să își păstreze influența în fostele republici sovietice, nu vor graniță directă cu NATO și să își vândă gazele și petrolul.

Refuzul de a dialoga cu rușii e ca și cum nu vrei să cedezi unuia care amenință că are ostatici, că nu-l crezi, până nu începe să îi omoare. După ce începe să îi execute în serie, e foarte greu să mai ai cu el conversația pe care puteai să o ai înainte, când era doar un șantajist, nu un criminal. E adevărat că Putin a pierdut mult și are la frontiere cozi de mașini ale celor care fug din Rusia ca să scape de războiul din Ucraina. Dar câtă vreme mai sunt ostatici de ucis - și numărul lor crește zilnic - ești obligat să discuți cu el, dacă nu încerci să-l omori cu riscul să moară toată lumea. Or, cum asta nu se pune, nu e clar ce facem și de ce irosim atâtea vieți zilnic.

Escalada pe care o vedem în Ucraina nu ne ajută, dimpotrivă. Ambele părți încearcă să ne convingă că ceilalți nu vor pacea. Înclin să cred că ambele părți au dreptate. Mai înclin să cred că americanii au pierdut controlul asupra Ucrainei (așa cum nu au avut niciodată control deplin în Vietnam sau în alte lupte prin interpuși), unde alimentează serios cu bani și armament (primul caz de succes pe care îl au după ce l-au înarmat pe Stalin ca să-l înfrângă pe Hitler, cu consecința secundară că estul Europei a fost ocupat timp de 50 de ani și azi încă luptăm să îl eliberăm). Asta înseamnă că nu mai depinde de ei când se pun armele jos, ei fiind de altfel cu totul prinși de războiul lor civil. Nu e clar că alegerile din noiembrie vor rezulta în altceva decât o schimbare a echilibrului de forțe în acest război democrați - republicani, nici câtă autoritate are președintele Biden, care nu e un adept al escaladării, dar căruia propriul partid îi caută înlocuitor pentru alegerile viitoare. Ucrainenii se tem că republicanii vor acorda mai puțin sprijin. Eu nu cred că acesta e pericolul, pericolul e ca republicanii să aibă la fel de puțină idee cum să iasă din această situație intenabilă, fără a-i trăda pe ucraineni.

Englezii, aflat în cel mai prost moment din istoria lor, conduși de cei mai incompetenți populiști pe care i-a avut vreodată planeta, pe lângă care Maduro e un geniu, nu sunt de mare ajutor, joacă în continuare jocul lor istoric, slăbirea Rusiei prin întărirea oricui, în primul rând a Turciei, deși Turcia nu e o dictatură mai bună decât cea rusă și sabotează constant politica americană în Orientul Mijlociu. Azerbaidjanul a devenit stâlpul ordinii democratice europene, deși ține ziariști la pușcărie. Viitorul lor european de mari prieteni e garantat, opoziția a migrat deja spre alte orizonturi - cine a putut.

În lumea celor care gândesc în termenii teoriei conspirației, totul e sub control. Al cui control, asta variază.

În lumea noastră, a științei, nimic nu e sub control, e un amestec de inerții (lucruri care rămân pe un făgaș că e prea mare costul să fie schimbate) cu rezultatul concurenței dintre tendințe diferite, împinse de forțe diferite, adesea împreună mai slabe ca inerțiile. Există deci riscul că dacă tendința inertă e escaladarea, nimeni să nu aibă forța de a o întoarce din drum.

Nu mai țipați așadar la Vasile Dîncu doar pentru că e echilibrat și nu un chibiț la Game of Empires. Are dreptate Dîncu. E de speriat Iohannis, când spune că demnitarii trebuie să se informeze din revista presei, asta arată nivelul surselor la vârful decizional, presă, medii sociale și rapoarte de servicii secrete. Nimeni nu știe nimic și nu citește nimic. Cu Marga e altă poveste, Marga spune lucruri provocatoare, la care are tot dreptul ca persoană privată, dar ca fost ministru de externe, ar trebui să știe că a spune că Ungaria și România au dreptul la teritorii din Ucraina e deplasat și incorect (noi am semnat un tratat cu Ucraina în care am renunțat la orice fel de pretenții, asta pe lângă acordul de la Helsinki). Oricine are dreptul la părerea lui, dar un oficial, chiar fost, nu ar trebui să fie provocator. Oricum, Marga e un zero absolut ca reputație internațională și nu știa nimeni ce a spus el într-o sală obscură la Alba Iulia unde își lansa o carte publicată de o editură obscură dacă propaganda pro-război nu îi făcea marele serviciu de a populariza pe larg ideile lui.

Să nu fim parte din inerție, adică din opțiunea unu, status quo, adică opțiunea o ținem tot așa, fără să știm unde ajungem, să fim parte din soluție, să facem presiuni pentru de-escaladare. Dacă războiul continuă, măcar să fie unul în cheie minoră. Când războiul ucrainean nu o să mai fie numărul unu la știri, chiar dacă nu e încheiat de tot, România și Europa vor fi mai în siguranță decât azi.