Alina Mungiu-Pippidi: Ce poţi tu face pentru Ucraina? Hai să ne organizăm

Alina Mungiu-Pippidi
Alina Mungiu-Pippidi

Timpul lamentărilor, ca şi timpul ameninţărilor, a trecut. Suntem în faţa unui atac la ordinea internaţională fără precedent, dar cert a fi urmat (Taiwanul e la rînd), avem un război la frontiere care ne priveşte direct.

Politica e în mîna unora care au plagiat ca să aibă diplome şi a trollilor lor semianalfabeţi care zilnic îl bat pe Putin doar prin talk-showuri. Nu putem face nimic în privinţa asta, că meritocraţia distrusă nu o refaci într-o zi. 

E unul din acele momente în care suntem chemaţi nu doar să ne gîndim la noi înşine şi să dăm cu gura, ci să facem ceva.

Un sondaj al European Council of Foreign Relations (ECFR), făcut de doi amici de ai mei a aflat că românii sunt gata să plătească un preţ mai mare la gaz dacă astfel ajută Ucraina. 

De asta nu iau eu parte la asemenea cercetări, aceiaşi prieteni ai mei au făcut sondaje în anii 2000 ca să arate că Serbia e gata să dea drumul la Kosovo, şi suntem douăzeci de ani după şi nici vorbă de asta. Toate sondajele făcute pe subiecte din astea sunt socio-psihologic eronate din start, plănuite pentru publicitate şi nu pentru măsurare, dimpotrivă, sunt concepute pentru measurement error, întrebările sunt tendenţioase şi greşite (ieri era prezentat un sondaj românesc sub orice critică la televiziuni). Mă îndoiesc că românii ar face sacrificii economice pentru Ucraina, pentru că mulţi nu îşi pot permite să facă nimic, nu au ce sacrifica, iar ceilalţi sunt destul de egoişti pe fond, vor să facă cineva ceva pentru ei, nu invers.

Textul meu precedent spunea tot ce era de spus pe analiza de deasupra capetelor noastre. Astăzi scriu nu ca analist, ci ca om din societatea civilă să îndemn pe cine poate să se gîndească deja ce putem face pentru ucraineni. Mulţi sunt pe lista neagră a lui Putin. Activişti, ziarişti, politicieni, militari, toţi cei asociaţi cu Occidentul. Vorbesc ca membru al unei familii care la invazia rusă din 1940 din Basarabia era compromisă prin asocierea cu România. Străbunicul meu era funcţionar al Regatului român, ba la un moment dat condusese şi închisoarea locală, făcea parte din forţele de represiune ale statului român contra bolşevicilor. Fetele lui erau amîndouă logodite cu ofiţeri români şi au trecut Prutul. Tatăl bunicii mele a fost împuşcat în primele 24 de ore de la invazie, mama deportată, fratele ei a dispărut pentru totdeauna, nici mormîntul nu i l-am mai găsit. Rusia de azi nu e URSS? Ba da. Putin i-a declarat nazişti pe toţi, şi a început denazificarea.

Printre puţinele lucruri bune la care am contribuit acum zece ani şi care au ieşit, ucrainenii au dreptul să vină în UE fără viză timp de trei luni. Dar unde se vor duce? În tabere de refugiaţi din Polonia sau Germania? Aud că ne pregătim să luăm refugiaţi şi noi. Statul român nu are destulă capacitate, nici exerciţiu, şi pe urmă e vorba de a ţine Ucraina în viaţă chiar dincolo de frontierele ocupaţiei ca o naţiune, nu doar ca refugiaţi individuali care luptă să supravieţuiască. Foarte bine dacă statul face ceva, dar dacă suntem cu adevărat Occident (cum văd că ne credem) şi societatea civilă e chemată să contribuie.

Avem exemplul Afganistanului, nu tocmai pozitiv, dar e o experienţă. De asta propun celor care vor să îşi arate solidaritatea reală, nu doar să chibiţeze pe FB să facem o coaliţie de ajutor pentru ucrainenii care vor trebui să plece prin care să sprijinim efortul lor de a păstra o societatea normală, fie şi în exil.

Cine are locuinţe libere sau spaţiu în locuinţe poate adopta o familie.

Universităţile pot adopta universităţi, dîndu-le spaţiu pentru cursuri pe gratis. Şcolile, la fel.

ONG-urile pot adopta ONG-uri. Publicaţiile, la fel.

Poate nu e nevoie de efortul nostru, poate ucrainenii preferă să meargă în Germania, dar Germania nu îi va putea lua pe toţi. Aş vrea să îndemn societatea civilă din România să se organizeze, să contabilizăm ofertele de ajutor şi să anunţăm ce disponibilităţi avem şi ce putem face. Nu am nici o pretenţie de leadership, fiind doar în vacanţă la Bucureşti, deci ajut pe oricine preia iniţiativa. Sunt gata să organizez prima întîlnire pînă pornim. La SAR. Sau online.

În anul bombardării Belgradului de către NATO eram la Harvard, desigur, de partea Kosovo, că aşa era atmosfera acolo şi pentru că Milosevic era un fel de Iliescu, dar mai rău. Într-o zi vorbesc la telefon cu mama, în Iaşi, care mă anunţă că a luat doi refugiaţi din Belgrad, doi copii ai unor doctori, vag cunoscuţi de părinţii mei, care voiau măsar copiii să îi scoată de acolo. Familia mea nu era de acord cu bombardarea Belgradului, nici soţul meu, de altfel, mă temeam mereu ca la Harvard să nu pară pro-sîrb, mai ales că nu e omul să îşi ascundă opiniile. Dar mama mi-a explicat clar că nu îi pasă cine are dreptate, copiii nu trebuie să stea sub bombe. Şi casa e mare şi pare goală după ce frate-meu şi cu mine am plecat.

Părinţii mei s-au dus unul după altul în anii din urmă. În octombrie, cînd a murit tata am primit un telefon de la Paris, de la o tînără doctoriţă sîrbă de care nu auzisem niciodată, şi care mi-a spus că părinţii mei fuseseră ca şi ai ei, că au avut grijă de fratele ei şi de ea mai bine de un an cît a fost Belgradul în pericol, cum viaţa lor a fost schimbată de refugiul la Iaşi şi cu cîtă recunoştinţă se gîndesc, fratele ei şi ea, la noi, familia lor românească. Se pare că păstraseră legătura, şi cînd a avut un logodnic la Paris a venit cu el la Iaşi să ia şi binecuvîntarea lor.

Dacă ne pasă de Ucraina asta hai să fim familia lor o vreme, că paralel cu ”marea” coaliţie şi ”marile” sancţiuni care se pregătesc e nevoie de simplă solidaritate umană în situaţii din astea.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite