Alba-Neagra de Bruxelles

„Există a treia cale între alb şi negru: o UE reformată”

Acum euro-semnalul principal este: „trebuie să facem urgent Statele Unite ale Europei” – şi văile opiniei publice româneşti încep să răsune de: „da, să trăiţi!”

Este trist că, la peste un sfert de secol de la căderea comunismului, România este în continuare un tărâm al ordinelor care se execută, nu se discută. Până în 1989 ordinele veneau pe linie de partid, de la preşedinte şi CC în jos, prin politruci. Astăzi, vin tot pe linie de partid, dar de mai sus, de la cinci – cinci! – preşedinţi ai structurilor europene şi de la comisarii din CE în jos; şi tot prin...politruci. Nu este loc de dezbateri. Ca înainte, se dă semnalul şi imediat se găsesc executanţi, care de care mai zeloşi. Acum euro-semnalul principal este: „trebuie să facem urgent Statele Unite ale Europei” – şi văile opiniei publice româneşti încep să răsune de: „da, să trăiţi!”

România nu a avut niciodată o dezbatere serioasă legată de UE: ce e bine, ce nu e bine, ce trebuie schimbat, de ce, şi cum. „Europa” n-a fost niciodată altceva, pentru români, decât o ofertă materială, un set de beneficii: joburi în străinătate şi fonduri europene acasă. Cu aceşti doi saci în mod irevocabil săltaţi în căruţă, interesul public românesc pentru Planeta Bruxelles a căzut practic la zero. Drumul era trasat; ce mai e de vorbit?

Însă acest sentiment de „finalitate” – care a alimentat o căutare din ce în ce mai obsesivă a unui nou „proiect de ţară” – s-a bazat pe o premisă fundamental greşită: faptul că acea UE în care România a intrat în 2007 este în sine un proiect finit, un club cu adresă, reguli, principii, meniu etc, fixe. În realitate, UE a fost dintotdeauna într-un marş continuu spre mai multă putere, mai puţină democraţie şi mai multe reguli noi. În UE, „nimeni nu te aude când ţipi” şi orice este posibil – orice doresc cei care o conduc de la Berlin, Paris şi Bruxelles. Până şi românii, printre cei mai pro-europeni europeni, încep să-şi dea seama pe fondul crizei refugiaţilor că povestea cu sacii şi căruţa cam scârţâie. Nimic nu e garantat, în Europa – dimpotrivă.

Impunerea cotelor obligatorii de refugiaţi unor state (încă) suverane, indiferent de votul lor, este doar ultima dintr-un şir de imixtiuni directe în afacerile interne ale membrilor teoretic-egali ai UE. Ultimul episod comparabil, în cazul României, a fost intervenţia Bruxelles-ului în referendumul din 2012, care s-a dovedit – spre bine, sau spre rău – mai puternică decât votul şi legile naţionale de atunci. Ideea e că recentul ordin dat României pe tema refugiaţilor, nu e nici primul şi nici ultimul de această factură, fără drept de apel.

Întotdeauna se găsesc „justificări” pentru aceste impertinenţe vândute ca „soluţii,” în funcţie de interesele politice şi moral-personale de moment. Dar nu orice „soluţie” e corectă şi în interesul naţional doar pentru că are titlul de „soluţie.” Ultima mare „soluţie” propusă acum de marii preoţi ai politicii europene este de fapt o soluţie finală: desfiinţarea ideii de „interes naţional” în sine – o idee cunoscută şi sub numele de „Statele Unite ale Europei.”

Totul vine la pachet într-o logică germană perfectă: să aruncăm deoparte ideea de state naţionale şi suveranitate şi să edificăm un Singur Stat, cu un Singur Guvern şi până la urmă cu un Singur Conducător – pentru că numai aşa putem fi eficienţi (adică putem stârpi opiniile separate) şi putem combate toate aceste crize europene. O Europă fără interese naţionale, ci cu un Singur Interes Naţional, va fi o Europă liniştită. Cine va mai ridica vocea împotriva euro-stăpânilor?

Iar acum, la vreme de criză, e cel mai bun moment pentru accelerarea spre această soluţie finală. Acum, când oamenilor le e frică, când presiunea e mare şi atenţia e acaparată de diverse ameninţări. Acum e momentul să le „explici” că de fapt nu mai au decât două opţiuni, e ori albă ori neagră: ori ne unim în Statele Unite ale Europei, ori UE va dispărea şi vom avea război şi tot felul de nenorociri. Dar nu te gândi prea mult, alege! Acum, repede, că ai investit deja, ai banii jos -- şi poţi câştiga şi mai mult. Alba sau neagra?

Bine aţi venit la alba-neagra de Bruxelles, unde miza este libertatea şi suveranitatea naţională de jure. Această falsă dihotomie, între „soluţia” SUE şi potenţialul dezastru UE, nu este altceva decât un caz grosolan de manipulare. În primul rând, chiar şi numai ideea de SUE este o corupere completă a ceea ce trebuia să fie proiectul European aşa cum a fost el „oferit” iniţial. Vocaţia ideii Europene este, la bază, aceea a unei pieţe comune libere de bunuri şi servicii, şi de liberă călătorie şi chiar muncă, în spaţiul European. Cu pacea menţinută nu de UE – unul din marile mituri ale Planetei Bruxelles – ci de către NATO. Aceasta era formula care garanta succesul – poate pe termen mai lung, dar mai sigur. Prosperitate prin libertate: economică, politică, socială. Introducerea Euro a dus nu numai la rezultatele catastrofale vizibile astăzi în colapsul sudului Europei şi cvasi-stagnarea eurozonei (statele non-Euro ca Marea Britanie sau România probând contrariul), dar a suspendat orice speranţă că acea vocaţie iniţială a UE ca spaţiu dominat de libertate şi regulile competiţiei oneste, ar putea deveni realitate.

În al doilea rând, noţiunea de stat suveran naţional este (ar trebui să fie) cel mai preţios lucru pentru un popor liber. Discuţia aici e complet diferită de exerciţiul de facto al suveranităţii (vezi ultimul număr FPR, referitor la protectoratul american), care poate fi gestionat în interes naţional – atât timp cât există acea suveranitate de jure. Şi acesta este cel mai trist şi supărător fapt în legătură cu ce se întâmplă acum: că unii români sunt gata să dea cu piciorul singurei protecţii pe care această naţiune încă o mai are (măcar formal) în faţa diktat-ului extern. Şi totul, pentru speranţa că o dată încolonaţi cuminţi în spatele Berlin-ului alături de ceilalţi co-europeni, românii vor păşi spre o nouă epocă de aur – sau că asta e singura speranţă de a evita vreo catastrofă. Dincolo de argumentele istoriei secolului 20 şi de „realizările” Germaniei ca lider al UE până acum (ultimile fiind politica refugiaţilor şi scandalul noxelor, ca să nu mai vorbim de gestionarea Rusiei), chiar şi numai principiul valorii absolute a suveranităţii naţionale ar trebui să fie singur îndeajuns pentru a respinge noţiunea de SUE. Cei care nu înţeleg şi nu găsesc nicio justificare pentru ca naţiunea română să continue să dispună de un stat naţional, nu au nici o justificare pentru a lua parte la vreo dezbatere publică în această ţară.

În al treilea rând, există a treia cale între alb şi negru: o UE reformată. Sperietoarea vânturată de eurocraţi şi alarmiştii pro-SUE, aceea a unei posibile „distrugeri” a UE, este doar atât: o sperietoare. Singura „catastrofă” care se poate întâmpla ar fi un eşec şi o umilire a Germaniei şi Franţei, arhi-beneficiarele de până acum ale sistemului, care ar fi forţate să accepte reforme reale şi să mai renunţe la puterea enormă pe care au acumulat-o la Bruxelles. Adevăratul pericol este succesul, nu eşecul, planului unificator franco-german – care va duce la iesirea cel puţin a Marii Britanii din UE (ceea ce va avea urmări incalculabile), şi la un val anti-european de-a lungul continentului ce abia atunci va trezi vechii „monştri” ai Europei.

Alternativa există, este foarte clară, şi în prezent e cel mai bine ilustrată de ceea ce încearcă să facă mult-hulita Marea Britanie: reformarea UE. Bine, din raţiuni politice complexe actuala agendă britanică de reformă este foarte slabă; este loc de mult mai mult. Ideea este că reforma – în zona diverselor pieţe, în zona bugetului UE şi a transparenţei, a procesului democratic, a puterii curţilor europene de justiţie, şi mai ales a principiului unei „uniuni din ce în ce mai strânse” etc – este foarte posibilă, dacă există sprijin public şi politic. Dacă nu, întotdeauna este mai convenabil, mai simplu, să ridici din umeri şi să mergi mai departe sperând că cei cărora le-ai dat putere totală asupra viitorului tău o să o folosească cu adevărat în interesul tău.

Când cineva vă presează să alegeţi repede, pe mize mari, în termeni de „totul sau nimic” – sau de alba-neagra – să ştiţi că minte. Întotdeauna există o alternativă – mai ales în politică, unde totul se negociază. Europa nu va „cădea” decât dacă se va întoarce împotriva libertăţii – individuale şi naţionale. Soluţia este reforma – cu orice preţ franco-german.

Cât despre entuziaştii din presă care vor să vândă pe nimic statutul României ca stat suveran, nu trebuie să-i suspectăm din oficiu nici de corupţie şi nici de o înclinaţie spre trădare. Poate doar de o memorie prea scurtă.