Adrian Păunescu văzut de aproape

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alex Ştefănescu, alături de Adrian Păunescu FOTO Arhivă personală Alex Ştefănescu
Alex Ştefănescu, alături de Adrian Păunescu FOTO Arhivă personală Alex Ştefănescu

Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai buni oameni din câţi am cunoscut vreodată. Când se uita la tine, nu te privea, ci te examina, cu căldură şi îngrijorare, ca să înţeleagă repede în ce stare te afli şi ce se mai întâmplă cu sufletul tău. Dacă aveai un necaz, te ajuta atunci, pe loc, nu pierdea timpul cu o retorică a compătimirii. Iar dacă observa că iradiezi bucurie, se bucura de bucuria ta.

Ştiu că aproape nimeni nu mă va crede, pentru că s-a creat în timp, printre intelectuali, obişnuinţa vicioasă de a-l defăima şi de a face din el un personaj odios. De ce? În primul rând, pentru că a avut un succes imens la public, cum n-a mai avut niciodată vreun scriitor la noi, ceea ce a provocat o invidie neagră (îl invidia până şi Ceauşescu).

Apoi, pentru că îşi iubea ţara cu un entuziasm sincer, provocând panică în rândurile celor cu sentimente antiromâneşti. Steagul tricolor din camera lui de zi, din reşedinţa de pe strada Dionisie Lupu, era la locul lui acolo, nu făcea parte dintr-o recuzită a demagogiei.

Era lacom ca să aibă ce dărui

Pe mulţi contemporani i-a rănit şi modul lui brutal-autoritar de a-i obliga să se mişte mai repede, să nu-şi trăiască viaţa dormind. Parcă era căruţaşul pe care l-am văzut odată în copilărie mânând caii energic fără să-i pese că, legat cu o sfoară de căruţă, alerga − şi uneori mai mult se lăsa târât − un căţeluş care aproape că-şi dădea sufletul.

S-a vorbit cu oroare de lăcomia lui, dar el era lacom numai şi numai ca să aibă ce dărui. Jalnică mi s-a părut întotdeauna declaraţia de bunătate a celor veşnic săraci, incapabili să-i ajute pe alţii. Adrian Păunescu avea întotdeauna cu ce să ajute.

La fel se explică setea lui de putere. Trebuie să ai putere ca să poţi să faci dreptate. El nu plângea pe umărul celui nedreptăţit, ci intervenea fără întârziere în favoarea lui, punând la contribuţie tocmai autoritatea ieşită din comun pe care şi-o câştigase.

Îl numisem „o uriaşă ciocănitoare Woody“

Nu l-am curtat niciodată în perioada lui de glorie. M-am apropiat de el abia în 1986, când devenise un personaj indezirabil şi pierduse totul: revista „Flacăra“, cenaclul cu acelaşi nume, dreptul de a-şi tipări cărţile în tiraje mari etc. Înainte de 1986, ani la rând, îl tot ironizasem. Îl numisem, printre altele, într-un articol de critică literară, „o uriaşă ciocănitoare Woody“ (personaj invaziv, dintr-un film de desene animate la modă atunci), ceea ce, bineînţeles, îl înfuriase. Dar după ce a fost trecut pe lista neagră a regimului comunist, l-am privit mai atent şi mi-am dat seama că mă înşelasem.

Făcea paşi mari şi era greu să mergi pe urmele lui

Totul a plecat de la faptul că editorii, precauţi, nu se mai înghesuiau să-i publice cărţile (deşi s-ar fi vândut în sute de mii de exemplare, ca şi cele dinainte). Domniţa, soţia mea, redactor pe atunci la Editura Albatros, i-a publicat fără reţinere volumul „Locuri comune“, cuprinzând 202 poezii noi, iar acest gest l-a impresionat şi ne-a invitat pe amândoi la el acasă. Acolo i-am cunoscut şi pe Carmen, tânăra şi frumoasa lui soţie, veselă şi exuberantă, ca şi pe Andrei, fiul lui, talentat cântăreţ de muzică folk, remarcabil prin spirit critic şi prin umorul lui negru (el i-a fost totdeauna devotat tatălui său, dar nu l-a imitat, iar în prezent este o prezenţă remarcabilă în viaţa noastră culturală). Ne-am întâlnit apoi de nenumărate ori şi am petrecut împreună seri minunate, de neuitat. Adrian Păunescu ştia să se joace şi ne antrena pe toţi în jocurile cunoscute sau inventate de el.

Îşi dicta poemele pe măsură ce le improviza, uneori şi ore întregi, ştia pe de rost (şi recita) sute de texte (poezii, dar şi articole sau fragmente de roman!) ale scriitorilor români, pleca în călătorii lungi (în care ne-a luat de câteva ori şi pe mine şi pe Domniţa), conducând maşina sute de kilometri fără să obosească, era la curent cu tot ce se întâmpla în România sau în străinătate. Iar când se pasiona de un joc, îl juca de seara până dimineaţa şi, dacă ar fi avut cu cine, ar mai fi jucat şi de dimineaţa până seara. Făcea, în tot ce întreprindea, paşi mari şi ne era tuturor foarte greu, iar în cele din urmă imposibil, să mergem pe urmele lui. ;

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite