Adevărata monedă a unui continent

Există momente în care calendarul pare să creeze punți neașteptate peste timp. Simone Veil s-a născut pe 13 iulie 1927, la Nisa. În aceeași zi de 13 iulie, dar în 1972, aveam să mă nasc și eu. Este, desigur, doar o coincidență. Dar participarea, zilele trecute, la Strasbourg, la ceremonia de decernare a premiilor care îi poartă numele, a făcut ca această apropiere de calendar să capete, pentru mine, o semnificație aparte.

Foto: Arhiva Adevarul

Uneori, istoria îți oferă șansa de a întâlni nu un om, ci o moștenire. Simone Veil nu mai este printre noi, însă prezența ei continuă să fie atât de puternică încât ai impresia că nu participi la o ceremonie dedicată trecutului, ci unei conștiințe care încă vorbește Europei de astăzi.

Sunt evenimente la care mergi din respect pentru protocol și altele din care pleci cu sentimentul că ai primit o lecție. Acesta a fost unul dintre ele. Dincolo de solemnitatea ceremoniei și de emoția laureaților, am avut senzația că adevăratul omagiu nu era adus doar unei personalități excepționale, ci valorilor pe care le-a întruchipat întreaga sa viață.

În ultimii ani, vorbim despre Uniunea Europeană aproape exclusiv în limbaj administrativ. Discutăm despre fonduri europene, reguli fiscale, directive, reforme, jaloane și mecanisme instituționale. Toate sunt importante. Dar, participând la ceremonia dedicată lui Simone Veil, mi-am dat seama cât de ușor putem pierde din vedere ceea ce a făcut posibil întregul proiect european. Europa nu s-a născut din economie. Europa s-a născut din memoria războiului și din hotărârea unei generații de a nu mai permite niciodată repetarea lui.

Puțini oameni întruchipează această idee mai bine decât Simone Veil. Deportată la Auschwitz-Birkenau la doar șaisprezece ani, despărțită de familie și marcată pentru totdeauna de ororile Holocaustului, ar fi avut toate motivele să privească lumea prin prisma resentimentului. A ales însă exact contrariul. A ales să transforme suferința în responsabilitate, iar tragedia personală într-o forță pusă în slujba binelui public.

Sunt oameni care intră în istorie prin puterea pe care au exercitat-o și oameni care rămân în istorie prin autoritatea morală pe care au câștigat-o. Simone Veil aparține celei de-a doua categorii. Desigur, funcțiile pe care le-a ocupat au fost remarcabile. A devenit prima femeie aleasă președintă a Parlamentului European, într-un moment simbolic pentru construcția europeană. A promovat reforme curajoase în societatea franceză și a susținut cu consecvență drepturile femeilor, accesul la educație și sănătate, participarea lor deplină la viața publică și respectarea demnității fiecărei persoane. Dar dacă astăzi îi rostim numele cu respect, nu este doar pentru aceste realizări. Este pentru felul în care întreaga ei viață a demonstrat că demnitatea poate învinge chiar și acolo unde răul a părut absolut.

Generația lui Simone Veil știa cât costă libertatea pentru că trăise lipsa ei. Noi, cei născuți după război, am avut privilegiul de a o primi aproape ca pe o normalitate. Iar copiii și tinerii de astăzi riscă, uneori fără să-și dea seama, să creadă că pacea, democrația și libertatea sunt stări firești, garantate pentru totdeauna. Nu sunt. Ele trebuie apărate în fiecare generație.

Poate tocmai de aceea premiile care poartă numele lui Simone Veil au o semnificație atât de profundă. Ele nu recompensează doar performanța. Ele transmit mai departe o memorie. O memorie care ne amintește că Europa nu este doar o construcție politică sau economică, ci și una morală. Că solidaritatea nu este un slogan, ci o alegere. Că respectul pentru demnitatea umană nu este negociabil. Și că viitorul nu poate fi construit fără înțelegerea trecutului.

Trăim într-o epocă în care memoria pare să aibă tot mai puțină răbdare. Ritmul informației ne obligă să privim permanent înainte, iar trecutul este redus, de multe ori, la câteva aniversări sau ceremonii. Tocmai de aceea, întâlnirea cu destinul lui Simone Veil are o asemenea forță. Ea ne obligă să încetinim și să ne întrebăm nu doar ce fel de Europă vrem să construim, ci și ce fel de oameni vrem să fim.

Am plecat de la Strasbourg cu convingerea că memoria nu înseamnă să rămâi prizonierul trecutului, ci să-i înțelegi lecțiile. Simone Veil a demonstrat că un om poate transforma cea mai profundă suferință într-o forță care schimbă lumea. Iar într-o Europă care traversează din nou vremuri complicate, marcate de războaie la granițele sale, de extremisme care reapar și de tentația de a pune sub semnul întrebării valori pe care le credeam definitive, poate că tocmai astfel de repere ne sunt cele mai necesare.

Tratatele pot fi renegociate. Instituțiile pot fi reformate. Majoritățile politice vin și pleacă. Dar fără memoria celor care au construit Europa din ruinele războiului și fără valorile pe care aceștia ni le-au lăsat moștenire, construcția europeană și-ar pierde sufletul. Iar Simone Veil rămâne unul dintre cele mai luminoase simboluri ale acestui suflet european.