Actorul Marcel Iureş împlineşte 65 de ani. „Forţa vine din familie şi din Cer“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actorul Marcel Iureş, care împlineşte pe 2 august 65 de ani, afirma, într-un interviu, că profesionalismul îţi asigură autonomie, că familia îl încarcă, pentru că nici cei mai mari actori nu pot fi tot timpul supraoameni. Actorul e născut pe 2 august 1951 la Băileşti, judeţul Olt.

Marel Iureş, unul dintre cel mai bine cotaţi actori români la Hollywood, nu e atât de impresionat că a lucrat cu nume mari, printre care Tom Cruise, Brad Pitt,  George Clooney, Nicole Kidman, Bruce Willis, Johnny Depp. E preocupat mai mult de Teatrul Act al cărui fondator este, de spectacolele şi de filmele în care joacă.

Recent, la Iaşi, Marcel Iureş s-a reîntâlnit după 17 ani, pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri“, cu regizorul Mihai Măniuţiu, pentru avanpremiera spectacolului „Goldberg Show. Facerea lumii şi alte întâmplări“, adaptare de Anca Măniuţiu după „Variaţiunile Goldberg“, de George Tabori. În 1993, la Teatrul Odeon, Marcel Iureş întruchipa un neuitat  „Richard al III-lea“, de William Shakespeare, în regia aceluiaşi  Măniuţiu. A jucat şi în alte spectacole ale lui Mihai Măniuţiu. Doi mari artişti, legaţi printr-o prietenie unică.

„Arta e puterea de a te ridica din genunchi“. Mai credeţi în această transfigurare?

Credeam, cu ani în urmă, că noi, cu toţii, suntem în genunchi. Omul nu trăieşte în genunchi. Statul în genunchi e o fază, e numai un interstiţiu. Depinde mult de ce stai în genunchi. Ce gândeşti când stai în genunchi? Te rogi, nu te rogi? Eşti năpăstuit? E un loc de odihnă? Totul depinde de realitatea nemijlocită. Şi, da, poţi să te ridici.

Povestiţi-mi despre agenţii dumneavoastră din Londra şi din Los Angeles. Cum v-au descoperit?

Primul agent m-a găsit el pe mine. Orice agent culege cu mâinile, cu sufletul, cu capul, nu cu poze. A venit, m-a văzut, m-a plăcut şi aşa a început totul. Orice întâlnire e o lecţie. Orice călătorie are o temă, un subiect, e un drum care se deschide, capătă în final un înţeles. 

Aţi fost caracterizat de presa din străinătate drept un „actor care merge de unul singur“, indiferent pe cine are alături.

Merg de unul singur, pur şi simplu. Dacă eşti profesionist, ai autonomie, ai bagaje depline, ai tot ce-ţi trebuie. E ceva normal. Dacă ai şcoală, ai experienţă, te mişti autonom.

Cât de diferit este sistemul din SUA faţă de tot ce se întâmplă la noi?

E vorba de deosebiri de sistem, de mentalităţi, de preţuri, de salarii, de reflexe condiţionate. Unele sisteme sunt eficiente, altele sunt ineficiente. Trebuie făcută o analiză. E mult de vorbit punct cu punct. Trebuie să pronunţăm cuvinte ca putere economică, forţă de muncă, rezerva rezervei forţei de muncă, mentalitate, management, care e de fapt o ştiinţă a organizării. O ştiinţă care face ca lucrurile să meargă fluent, eficient, nu neapărat cu viteză, nu neapărat în detrimentul cuiva sau excluzând pe cineva. E o stare de graţie, de comuniune. Comunitatea se bucură că e împreună. Asta fac americanii. Ce se vede la noi e o imitaţie desfigurată, e o caricatură a ceea ce se numeşte eficienţă, fidelitate, listă de priorităţi, care nu există de fapt - vorbesc în speranţa că se va naşte totuşi.

Aţi rămas prieten cu vreunul dintre starurile hollywoodiene?

E foarte dubios în zilele noastre faptul împrietenirii într-o lume în care oamenii se urcă la şase seara într-un avion şi se duc în Honolulu să filmeze şase ore, după care iau alt avion a doua zi şi se întorc la Los Angeles să filmeze altceva. Şi între timp mai dau şi zece telefoane şi se întâlnesc programat, atunci şi nu altă dată, jumătate de oră, cu un tip să bea un pahar de vin roşu şi să vorbească despre alt proiect - în aceste condiţii prietenia nu există, e o amintire, un deziderat, nu este un fapt real.

Cât de multe aere de superioritate îşi dau vedetele întâlnite?

Nu e mai tare Bruce Willis decât mine, dacă asta vreţi să auziţi. Aţi văzut foarte bine: nu e mai tare. Şi mie mi se întâmplă să cred că-s foarte tare şi vine cineva, de unde nu te aştepţi, şi e mai tare decât mine. Se întâmplă, e dintre ale vieţii. Bruce e foarte tare. Nu întotdeauna însă eşti supraom. Nu poţi să fii zeu tot timpul.

Vă e dor de „Hamletul“ lui Ciulei, pus în scenă, în 2000?

E mult de atunci. Vreţi să vă cânt romanţa întâlnirilor mele cu Liviu Ciulei, după 90? Suntem cu toţii fericiţi că a reuşit să ne mai dea de atunci câteva mari spectacole. Ce să vă spun? Cum ne vedeam noi în culise? Prin ce momente am trecut? Prin ce disperări? N-are rost. Poate cineva să scrie o carte despre asta. Ultimele cărţi ale culturii monografice din România sunt o sumă de amintiri. Lumea se hrăneşte din amintiri, păreri, flori moarte, umbrele unor lucruri, care dacă au fost vii odată, ele nu mai sunt. Nu mă interesează să intru în panoplia asta, în raftul ăsta de bibliotecă.

Spuneaţi că „aţi primit o nevastă minunată, o adevărată forţă, şi un băiat absolut normal, un om“.

Da, familia e baza. Forţa de aici vine, din familie şi din cer. (Interviu publicat în volumul 30 de interviuri eveniment, Editura Tritonic, 2008)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite