Acolo unde dansează albina

A fost nu o Odă, ci o Oază a bucuriei luni, la Ateneu. De pe scenă s-au revărsat către sala arhiplină atât efluvii sonore, cât și torenți de zâmbete, și asta preț de două ceasuri! Rar vezi un concert în care absolut toți protagoniștii – dirijor, orchestră, soliști – surâd de la prima la ultima notă! O stare care, inevitabil, s-a oglindit în public, generând o solidaritate exuberantă, greu de uitat.

În cadrul Festivalului George Enescu, Manchester Camerata, condusă de Gábor Takács-Nagy – un dirijor care și-a transformat trupul în baghetă, executând de-a lungul celor patru părți o coregrafie originală și vivace – a impresionat prin naturalețe și entuziasm. Iar varietatea repertoriului a permis dezvăluirea spiritului jucăuș al instrumentiștilor, care stă pitit de regulă sub înfățișarea sobră a muzicii clasice academice.

Judecând după program, o după-amiază tipic englezească, chiar un five o’ clock tea (după ora de începere), cu distribuție venită preponderent din Albion, trebuia să se desfășoare cu proverbialul calm britanic. Doar că, în mod surprinzător, ea a lăsat brusc loc unei petreceri muzicale din care n-au lipsit ritmurile dansante. Mozart și Beethoven s-au întâlnit cu jazzul și sonoritățile moderne, iar filonul focloric și-a făcut simțită prezența din plin.

În deschidere, Teodora Brody Enache a dăruit audienței o versiune vocală a Rapsodiei nr. 1 de Enescu, parte din „esența rădăcinilor” sale, după cum a mărturisit cu altă ocazie. Colorată jazzistic și susținută de orchestra însuflețită, Rapsodia a sunat foarte proaspăt, invitând la joc și voie bună. Astfel încălziți, spectatorii au avut parte apoi de un Mozart zglobiu, Concertul în mi bemol major pentru două piane și orchestră, prezentat de Alexandra Dariescu și Jean-Efflam Bavouzet, un duo expresiv în dialogul purtat pe clape. Ca și la precedenta revenire la București, din luna mai, Alexandra Dariescu a captat căldura publicului propriu, picurând dogoare în interpretarea sa mlădioasă, atent coordonată cu a partenerului. Vizibil emoționată, pianista stabilită de ani buni la Manchester, unde a studiat și astăzi predă, a arătat că toți cei alături de care a cântat formează a doua sa familie, una muzicală, chiar dacă sentimentul de acasă îl are în continuare în România natală. Iar ca răsplată pentru aplauzele furtunoase primite, a oferit împreună cu Jean-Efflam Bavouzet, așezați înghesuit și amical pe aceeași banchetă, un encore din Ravel, Frumoasa și Bestia.

Momentul de clasicism molcom, și el radios, a fost urmat de o nouă infuzie de energie, datorată de data aceasta celei de-a treia stele feminine a concertului, saxofonista Jess Gillam. De o jovialitate molipsitoare, tânăra artistă a interpretat piesa sa de suflet, Where the Bee Dances, o compoziție extrem de dinamică a compatriotului Michael Nyman. Vârtejurile sonore, reproducând dansul albinei care-și alertează suratele atunci când depistează o sursă de hrană, au amețit plăcut publicul, încântat de ingeniozitatea construcției muzicale. 

În euforia creată, a trecut neobservată legătura pe care numele lui Michael Nyman a făcut-o cu lucrările care l-au precedat în concert. Căci versatilul compozitor britanic nu doar că a scris muzică inspirată de Mozart, de viața și opera lui, dar a cules și folclor românesc în 1965, preluând și prelucrând câteva teme în Cvartetul de coarde nr. 3, compus la finalul lui 1989 pentru a marca răsturnarea dictatorului Nicolae Ceaușescu.

Ovațiile prelungite au convins-o pe Jess Gillman să acorde la rându-i un encore, o piesă cu pasaje de dans irlandez, cărora și orchestra, și bună parte din public le-au ținut cadența cu bătăi din palme și din picioare. Și a fost cu atât mai dificil pentru spectatori să se adapteze apoi rapid începutului liric și misterios al Simfoniei nr. 4 de Beethoven, care a urmat. Din nou, Gábor Takács-Nagy a făcut spectacol și a demonstrat cum arta dirijatului se poate traduce printr-o kinetică și mimică pasionale, capabile să anime orchestra și audiența deopotrivă. Sub valul de aplauze de la final, Gábor Takács-Nagy a decis să mențină sala în atmosfera beethoveniană, oferind ca bis „glumeața” mișcare a treia (Scherzo) din Simfonia nr. 2, ritmată și volubilă, încheierea perfectă pentru o seară foarte antrenantă.

S-a dovedit astfel că muzica performată cu zâmbet și avânt este cu adevărat irezistibilă pentru că, așa cum scria neuropsihologul Oliver Sacks în volumul „Muzicofilia”, „Muzica le poate vorbi oamenilor în multe moduri, le poate intra în conștiință, îi poate schimba (...) Suntem legați unii de ceilalți când cântăm împreună, împărtășim afectele și legăturile pe care le generează cântecul; dar legătura e mai profundă, mai primitivă, atunci când dansăm împreună”. Sau când, cu imaginația, călătorim acolo unde dansează albina lui Nyman.