A pune în scenă „La serva padrona”

Anul acesta am făcut multe lucruri în premieră. Dar nu mi-aș fi imaginat că am să ajung să pun în scenă o operă, în locul în care debuta Virginia Zeani acum 75 de ani. Și încă ce operă!

Așadar, pe 29 septembrie, la Sala Dalles, de la ora 19:30, cu două zile înaintea deschiderii stagiunii de operă din București, veți putea vedea La serva padrona, micuța dar esențială operă a lui Pergolesi.

E certificatul de naștere a operei comice: cinci arii și două duete (deși spectacolul de la Sala Dalles îl include și pe un al treilea), mitraliate de șase recitative atât de frenetice încât supratitrarea devine inutilă. Ultima capodoperă a lui Pergolesi, Stabat mater, a fost criticată pentru că seamănă prea mult cu Serva padrona. Iar Serva padrona se dă destul de rar pentru că e scurtă și Stabat mater e mai celebră. O operă despre care se amintește des, dar care se cântă rar și printre raritățile acestei lumi se numără și una dintre puținele înregistrări de studio ale Virginiei Zeani cu opera lui Pergolesi (1961).

Fără Serpina, poate că Rosina din Bărbierul din Sevilla  ar fi arătat cu totul altfel; fără Uberto, Don Pasquale poate că nici n-ar fi existat. Sunt trei sferturi de oră de acțiune domestică fulgurantă prin care Pergolesi a cucerit lumea. După premiera din 1732 de la Napoli, în pauza unei lungi opera seria (Il prigionier superbo), Servitoarea stăpână ajunge (vai! postum)  la Roma și Parma în 1738, la Bologna și Graz în anul următor, la Veneția și Dresda după încă un an, la Florența în 1742, urmate de Hamburg și Praga peste încă unul, Paris și Viena în 1746, Potsdam în 1748, Copenhaga în 1749, Londra și Barcelona un an mai târziu, pentru ca o nouă reprezentație la Paris, în 1752, să ducă la marea dezbatere muzical-filozofică intitulată La querelle des bouffons și la consacrarea definitivă a operei buffa.

Dar azi, în secolul Internetului și al tehnologiei, ce mai înseamnă povestea unor servitori și-al lor stăpân certându-se pentru că ciocolata nu e servită la timp și din orice alt motiv? Dar personajul mut, jucat mereu în chip de idiot de un actor, deși numele lui, Vespone, ar vrea să spună altceva? Sau capriciile fără sens ale Serpinei, cu care-l scoate din minți pe Uberto? Aproape nimic. Și aproape totul, pentru că muzica lui Pergolesi, compusă când avea doar 23 de ani, rămâne la fel de enigmatică și de puternică, anticipând zâmbetul strivit de o lacrimă al muzicii lui Mozart.

Cât despre întrebările de mai sus, le voi răspunde pe 29 septembrie, în spectacolul de la Sala Dalles.

Giovanni Battista Pergolesi: La serva padrona

operă comică într-un act pe un libret de Gennaro Antonio Federico

Regia: Alexandru Pătrașcu

Scenografia: Gary Deskin

Serpina – Cleopatra David

Uberto – Andrei Marinache

Cvartetul alcătuit din membri ai Filarmonicii „George Enescu”

Natalia Pancec – vioară

Tania Zâmbreanu – vioară

Alexandra Marin – violă

Eugen Bogdan Popa – violoncel

Conducerea muzicală/continuo – Ieronim Buga

Mai multe despre proiect, pe website-ul dedicat: servapadrona.art

Bilete, la iabilet.ro