99 de ani de la nașterea unui mare clasic al literelor românești: Eugen Barbu

La 20 februarie s-au împlinit 99 de ani de la nașterea, în Cuțarida, vestitul cartierul bucureștean în epocă, locuit de muncitorii ceferiști de la Grivița Roșie, fiul înscris pe numele tâmplarului Otetelișan din Vâlcea, Nicolae Barbu, în fapt al studentului Nicolae Crevedia, aflat în gazdă la soția tâmplarului, viitorul poet și gazetar și eseist cu care, la maturitate, a și semănat până la a fi confundat cu adevăratul său tată.

Scriitorul Eugen Barbu

Eugen Barbu a fost, în deceniul zis negru al realismului socialist, asemenea lui Tudor Arghezi, înnoitorul curajos și înzestrat și inspirat fericit al limbajului prozei românești din secolul al XX-lea, cum a fost Arghezi înnoitorul limbajului poetic, după Eminescu. 

Eugen Barbu a scris trei capodopere romanești: „Groapa” – scris și rescris de 11 ori înaintea trimiterii la tipar, „Săptămâna nebunilor” și „Princepele”, romane, nuvele, povestiri, piese de teatru și scenarii de film, caiete de sute de pagini de jurnal, eseuri, comentarii critice privind poezia epocii, a înființat un cenaclu numit Nicolae Labiș în care au fost lansați marii poeți ai tinerei generații din timpul lui, și a creat revista Luceafărul, săptămânalul care a deschis și susținut dezghețul național în literatura română și în spațiul spiritual românesc, când nu se permitea să se spună poporul român, ci, deznaționalizator, poporul nostru.  

A fost un mare militant în presa literară a vremii pentru ideea de naționalism văzut ca o recunoaștere a istoriei naționale române identitare în peisajul european.  

Am avut privilegiul și șansa fericite de a intra în literatura română sub auspiciile lui Eugen Barbu și, încurajat de el generos, un apropiat al lui pe baricada lui estetică, de-a lungul unei vieți întregi și împotriva avatarurilor*, când omul era supt vremi și când, în aparență, am fost și despărțiți, deși niciodată sufletește.  

A fost, alături de Adrian Păunescu, scriitorul care a salutat și afirmat noutatea singulară în epocă a romanului „Niște țărani” despre care a spus: „Prin tragica, măreața și ironica epopee a lui Dinu Săraru, este restituit adevărul în toată cruditatea lui, se face, cu alte cuvinte, dreptate unui individ ce nu poate dispărea din literatură”.  

Am să insist în încheierea acestor rânduri omagiale la 99 de ani de la nașterea lui Eugen Barbu asupra faptului excepțional că el a scris cel mai cutremurător roman critic la adresa totalitarismului statal și al dictatorului aflat la cârma statului român în vremea lui. Romanul „Princepele” are la începutul lui următorul avertisment:  

„În dorința autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el îl anunță pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericești, cronici ale timpului, precum și documente autentice, începând de la scrisori particulare și până la acte oficiale. În această privință nu are nicio pretenție de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteză, un basm și o operă lirică în același timp, cine vrea să o ia altfel nu o face decât pe răspunderea proprie. E.B.” 

Astfel, romanul e scris într-o limbă literară care amintește limbajul documentării anunțate, așa cum a scris și Sadoveanu, de pildă romanul „Nicoară Potcoavă”, într-o limbă romanescă firească numai în universul romanesc sadovenian. 

Eugen Barbu rămâne, cum am spus, egalul lui Tudor Arghezi - înnoitorul inspirat al limbajului poetic în secolul al XX-lea.  

P.S.  

* Avatarurile se referă la faptul că, în septembrie ’90, Eugen Barbu, acuzat și de plagiat și de colaborare cu securitatea, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, deși era membru corespondent al Academiei Române, ales odată cu Marin Preda.