Legenda lu Limbru, ciobanul care a devenit haiduc. „Cu el parcă mă simţeam adevărat bărbat“

Ion Aniţoaie, cunoscut sub denumirea de Limbru, a fost ultimul haiduc din părţile Moldovei. Acesta a început să comită fărădelegi dintr-o întâmplare.

Ion Aniţoaie s-a născut în anul 1908 în comuna Palanca, într–o familie de ţărani nevoiaşi. După ce a terminat câteva clase, părinţii l–au trimis argat la păzitul oilor la proprietatea Mariei Bandoli. Băiatul stătea plecat de acasă cu lunile şi venea rar în sat pentru a-şi mai cumpăra cele necesare de la prăvălie. Nu era deranjat de faptul că era mai tot timpul singur, pentru că-i plăcea natura şi animalele. Era firav, liniştit şi nu se implica în încăierările dintre ciobani. 

Ion Aniţoaie i-a povestit istoricului Eugen Şendrea, care l-a prins în viaţă, cum s-a apucat de haiducie:

„Într–o seară de august, să fi fost cam pe la Schimbarea la Faţă, eram la stână. Toată ziua plouase, de parcă se deschiseseră porţile cerului. Deşi tuna şi fulgera, eram atent la orice zgomot. Cu două seri înainte, o namilă de urs îmi hăcuise vreo zece mioare. Aveam bâta pregătită şi o secure. Câinii să aciuaseră pe sub streaşină. Eram neliniştit, în adâncul sufletului meu simţeam că o să mi se întâmple ceva. Trecuse de miezul nopţii. Muntele părea că din clipă în clipă o să fie dus de apă. Deodată, Sultan, un câine mare care se mai luptase cu fiarele, începu să mârâie adulmecând înspre pădure. Ceilalţi începură să latre, alergând spre ţarc.

– Gata, mi–am zis, a venit ursul. Inima îmi bătea cu putere. Am îndesat securea la chimir, şi cu bâta în mână m–am luat după câini. Deschid ţarcul. Câinii aleargă spre pădure. Mai fac câţiva paşi şi când colo zăresc printre puhoaiele de apă un om care încerca să se apere de câini. 

Strig:

– Cine eşti, mă, acolo? Îmi răspunde:

– Om bun! 

Chem câinii la mine şi mă apropii. Mă miram cum de a ajuns tocmai aici pe o asemenea vreme. Unde mai pui că era şi miezul nopţii.

– Inimă bună, măi omule, îmi spuse acesta când a ajuns lângă mine. L–am dus la stână. Purta o glugă ciobănească şi haine ţărăneşti. S–a recomandat Bălan şi că–i din părţile Neamţului, ocupându–se cu negustoria de oi şi vite. Era blond, cu mustăţi mari, nu prea înalt, dar îndesat şi voinic. De pe umăr a dat jos o traistă care mi s–a părut foarte grea. I–am pus de mâncare. Mânca încet, domol. Până–nzori mi–a povestit o mulţime de lucruri. Eu care nu fusesem niciodată la oraş stăteam cu gura căscată la tot ce–mi povestea. Apoi a izbucnit: 

– Ştii, bre omule, că unii au bogăţii nemăsurate, iar alţii n–au ce pune în gură? Iaca, în lumea asta nu–i dreptate! 

Au trecut aproape cinci zile de când Bălan era la mine. Am aflat că el este haiduc şi vrea să facă dreptate în lume. Să ia de la bogaţi şi să dea la săraci. Într–o zi, a scos din traista de care nu se despărţea nici noaptea, un pistol.

– Cu el am să le scarpin spinarea celor bogaţi! se lăudă el. 

Cuvintele lui parcă erau vrăjite. Ajunsei să fac tot ce–mispunea. Cu el parcă mă simţeam adevărat bărbat. Am hotărât să plec cu el în haiducie. Aşa am şi făcut. Primul nostru atac a fost asupra marii proprietare Maria Bandoli...”.

Primul atac dat de haiduci 

Primul atac pe care l-a dat a fost la conacul stăpânii lui. Cei doi au intrat fără prea mari probleme până în camera Maria Bandoli, care era ocupată cu întocmirea unor acte. Aceasta s-a trezit cu pistolul aţintit asupra ei de către Bălan, care i-a cerut să-i dea banii. A găsit o cutie din lemn cu bani şi bijuterii. Pe proprietara stânii au legat-o, iar cei doi au fugit. În aceeaşi noapte au mai dat un atac la cârciumarul comunei. Au procedat în acelaşi fel. 

Cei care au fost călcaţi de haiduci au mers şi au sesizat autorităţile. 

Cum au reuşit să scape de jandarmii care-i urmăreau

Aniţoaia şi Bălan au reuşit să ajungă în localitatea Comâneşti. S-au bărbierit şi au cumpărat haine noii, fiind de nerecunoscut. Au mers la o cârciumă unde au ieşit în evidenţă, pentru că Ion Aniţoaie s-a afişat la deget cu un inel cu briliante, ceea ce a atras atenţia cârciumarului, care a anunţat un sergent aflat pe stradă. 

Au început să fie urmăriţi discret, fără să-şi dea seama. Au împărţit cu generozitate bani copiilor care cereau de pomană, situaţie care a atras şi mai mult atenţia asupra lor. 

La gară, Bălan a observat agitaţie şi multe uniforme, astfel că şi-a dat seama că este vorba de o capcană. Au reuşind să fugă, ascunzându-se printre grămezile de lemne din curtea unei fabrici de cherestea. Au dormit într-o lovidă 

Au găsit un loc bun de ascunzătoare  în podul unei şcoli. Au spart lacătul şi au urcat în pod, acolo unde au dormit până dimineaţă. Au fost găsiţi de un bărbat care venise să facă curăţenie. I-au dat o sumă de bani şi l-au rugat să le spună un drum spre Bacău. La indicaţia lui, cei doi au ajuns la gară şi au reulit să se urce într-un tren. 

Capturarea şi procesul

Aniţoaia şi Bălan au ajuns la Piaţa Neamţ şi ş-au adăpostit la o veche gazdă a celor din urmă. „Chiar în acea noapte au dat o lovitură. Victima – directorul fabricii de cherestea. I–au luat «un rucsac de bani». A doua zi a intrat în alertă întreg oraşul. Cercul din jurul lor sestrângea din ce în ce mai mult. Au stat ascunşi aproape două săptămâni, până când Ion Aniţoaie, simţind că nu e în siguranţă, se predă unui post de jandarmi. A fost judecat şi condamnat la un an şi jumătate de închisoare. Între timp, haiducul Bălan era căutat cu înfrigurare. Un mare premiu s–a pus pe capul lui. «Viu sau mort»! S–a găsit un om avid de bani, Neculai Ţurlea. L–a omorât cu securea. Ion Aniţoaie a stat închis doar şase luni de zile. Graţiat, şi–a satisfăcut stagiul militar între 1930 şi 1933. S–a reîntors pe meleagurile natale, devenind un om la «casa lui»“.