Cum arătau partidele de vânătoare ale domnitorilor din Ţările Române: zeci de iepuri şi cerbi erau luaţi la ţintă
0În perioadele în care nu existau conflicte armate, domnitorii români organizau partide de vânătoare, iar acestea nu de puţine ori semnănau cu veritabile războaie.
Domnitorii din Ţările Române nu au purtat doar bătălii cu turcii aşa cum ne prezintă istoria, ci îşi ocupau uneori timpul cu petreceri, spectacole de teatru sau partide de vânătoare. Copiii proveniţi din familii cu o stare materială mai bună practicau vânătoarea atât pentru relaxare, cât şi pentru a-şi dezvolta abilităţile militare.
În Ţările Române nu existau tratate de vânătoare, astfel că aceasta se practica la scară largă, mai mulţi cronicari vorbind despre partidele de vânătoare organizate de domnitorii români.
Vlad Vintilă de la Slatina a fost domnitorul Ţării Româneşti între 1532 şi 1535, acesta pierzându-şi viaţa chiar la vânătoare. Despre acest incident a vorbit cronicarul Radu Popescu, cel care arăta: „s-au dus în plimbare cătră Craiova, să vâneze pădurile Jiiuliu, ca să prinză cerbi şi alte vânaturi mai mari, de vreme ce într-acele părţi de loc să află vânaturi mult şi mari”.
În timpul domniei lui Grigore vodă Ghica a avut loc un episod interesant despre care Dimitrie Cantemir avea să vorbească în lucrarea sa „Vita Constantini Catemyrii”. Tatăl său, Constantin Cantemir, a ajuns la Bucureşti la curtea voievodului, însă cum acesta şi o parte din oştenii săi erau ieşiţi la vânătoare, bătrânul Cantemir s-a amestecat printre ei.
„La un moment dat, chiar pe dinaintea domnului muntean a ţâşnit un iepure şi, cum nu era prin preajmă nici un câine să-l hăituiască, Constantin Cantemir loveşte cu o săgeată iepurele care fugea şi îl omoară chiar sub ochii lui vodă. Întrebând vodă cine era acel atât de bun arcaş, îi răspund că omul acela este un străin din Moldova, altminteri prea bine cunoscut în Polonia după nume şi faimă”, povestea Dimitrie Cantemir.
Nici străinii care au trecut prin Ţările Române nu au ezitat să vorbească despre partidele de vânătoare organizate de domnitori. Un astfel de exemplu este cel al lui Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel (1583 – 1585), care descrie o partidă de vânătoare organizată la curtea domnească.
„În această ţară se găsesc multe animale sălbatice, ca iepuri, cerbi, căprioare, mistreţi, vulpi, lupi şi urşi, se află potârnichi, fazani, găini, gâşte şi raţe sălbatice, turturele, prepeliţe şi sturzi şi alte păsări mici în mare număr, astfel că se pot face uşor minunate vânători. Între altele, am luat parte la o mare vânătoare a principelui la care s-au prins 270 de iepuri, zece-doisprezece lupi şi 60 de vulpi, înconjurându-se pentru acest scop cu gard o pădure cu un ocoliş de 2 sau 3 mile”, arăta Franco Sivori.
Un alt străin care a vorbit despre partidele de vânătoare organizate de domnitorii români este diplomatul sas, Michael Weiss, care a povestit în autobiografia sa cum s-a desfăşurat o vânătoare la care a luat parte Radu Vodă Şerban, în luna noiembrie a anului 1606.
„Cu voievodul am petrecut zilnic două săptămâni la vânătoare; am vânat cerbi, lupi, mistreţi într-o cantitate mare, astfel încât într-o singură zi am răpus cu ajutorul câinilor de vânătoare 14 mistreţi şi multe alte animale sălbatice”, aşa descria Weiss cum se desfăşurau partidele de vânătoare din acele vremuri.
Dimitrie Cantemir a scris un capitol întreg despre vânătorile domneşti în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”, în care arată că vânătoarea era un fel de pregătire pentru bătăliile purtate cu turcii.
„Dacă vânarea fiarelor este de obicei o mare plăcere pentru cei mai de seamă principi de pe pământ, apoi pentru domnii Moldovei a fost un lucru foarte obişnuit. Pe lângă că vânătoarea seamănă cu un fel de război şi că un neam foarte înclinat la lupte trebuia s-o prefere tuturor celorlalte exerciţii fizice, ea se prezenta moldovenilor cu un titlu special, fiindcă se credea că ea a fost aceea care le-a dat prilejul de a-şi căuta şi de a-şi întemeia ţara”, povestea Dimitrie Cantemir.
Alte ştiri pe această temă: