Cum a lăsat Cuza bisericile şi mănăstirile fără averi: „Voia să dezbrace de orice autonomie, putere şi autoritate biserica“
0La sfârşitul anului 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat legea secularizării averilor mănăstireşti, dispunând astfel confiscarea averilor deţinute de bisericile şi mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova.
Avuţiile bisericii au ajuns în proprietatea statului. Tot în perioada respectivă, mai multe mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate sau transformate în biserici de mir. Cuza a impus şi un impozit de 10% asupra veniturilor obţinute de către aceste lăcaşuri de cult.
Această lege dată de domnitorul Cuza nu a fost criticată de oamenii politici ai vremii, în ciuda protestelor venite din partea reprezentanţilor bisericii.
„Vodă – Cuza voia să desăvârşească opera începută de Alexandru Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”, a criticat marele istoric Nicolae Iorga iniţiativa lui Alexandru Ioan Cuza.
Conform unei statistici ce datează din anul 1856, în Ţara Românească existau 69 de mănăstiri, iar în Moldova 122. În anul 1863, acestea datorau statului circa 29 de milioane de piaştri (n.r. – monedă de argint turcească). Bisericile şi mănăstirile deţineau la vremea respectivă undeva la un sfert din suprafaţa agricolă şi forestieră a Moldovei şi Ţării Româneşti.
„Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”, prevedea „Legea secularizării averilor mănăstireşti”.
Autorităţile au încercat să le ofere despăgubiri călugărilor, însă cum aceştia nu au acceptat sumele oferite de către noul stat român, astfel că nu li s-a mai acordat niciun fel de despăgubire.
După aprobarea acestei legi, starea materială a preoţilor a devenit una precară. Ei au ajuns să se poarte precum oamenii de rând, să muncească la câmp pentru a-şi putea întreţine familiie. Aceştia puteau fi deosebiţi de ţăranii de rând doar prin faptul că aveau barbă. Situaţia a rămas aşa până în anul 1893 când Regele Carol I a dat Legea clerului şi a seminariilor. În urma acestei legi, preoţii erau plătiţi din bugetul statului.
Alte ştiri pe această temă: