Icoană pictată la Ierusalim cu opt secole în urmă, scoasă spre închinare la Mănăstirea Bistriţa. Cum a ajuns în ţară FOTO

Şi în județul Neamţ au fost organizate procesiuni religioase, cu prilejul marii sărbători creştine Izvorul Tămăduirii, la marile mănăstiri din această zonă, una dintre ele fiind la secularul aşezământ de la Bistriţa

În ţinutul străjuit de Ceahlău sunt câteva lăcaşuri care adăpostesc icoane considerate făcătoare de minuni, astfel de odoare fiind la Neamţ, Secu, Sihăstria, Văratec, Agapia, Durău sau Bistriţa. Fiecare are povestea sa, existenţa lor ţesând legende. Iar cu prilejul unor sărbători, pentru a veni în sprijinul creştinilor care au nevoie de speranţă, ele sunt scoase spre închinăciune.

Majoritatea acestor icoane o înfăţişează pe Maica Domnului, dar una deosebită este cea de la Mănăstirea Bistriţa (din apropierea oraşului Piatra Neamt), a Sfintei Ana, spunându-se că „scoate diavolii din oameni, vindecă bolnavii, dă rod pântecelor sterpe şi alungă seceta“. Vineri, 10 mai 2024, de Izvorul Tămăduirii, ea a fost scoasă în curtea aşezământului.

Icoana a fost dăruită, în anul 1401, Doamnei Ana, soţia voievodului Alexandru cel Bun, de către Irina (Ana), soţia împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul şi de Patriarhul Matei al Constantinopolului. Ea a fost oferită odată cu Icoana Maicii Domnului - Lidianca sau Odighitria (Îndrumătoarea), aceasta fiind cea mai veche şi mai valoroasă din România, fiind pictată pe la anul 665, aflându-se acum la Mănăstirea Neamţ.

Un manuscris din secolul al XVIII-lea, atribuit mitropolitului Gheorghe al Moldovei şi Sucevei (1723-1729), păstrat la Arhivele Statului din Piatra Neamţ, conţine o informaţie privind darul: „Iar maica lui Andronic Paleolog îi mera numele Anna, împărăteasa lui Mănăil (Paleolog) şi măria sa încă au trimis dar Doamnei Annei fericitului Alexandru Vodă o sfântă icoană, Sfânta Ana, maica Maicii Preacuratei, făcătoare de minuni, ferecată şi împodobită cu cheltuială împărătească.

Iar Măria sa, Doamna Ana, o au trimis dar Mănăstirii Bistriţa, fiind făcută sfânta mănăstire de fericitul Alexandru V(oie)v(od) şi Doamna Ana. Iar această sfântă icoană, la vreme de neploaie, scoţându-să cu litanie afară din mănăstire şi făcând o sfeştanie, până ce să întoarce în mănăstire numai ce plouă, de nu peste tot, iar câtu-i hotarul mănăstirii... Şi acestă istorie am scris eu cu condeiul meu, Mitropolitul Gheorghe, la anul 7231, februarie 19“.

Mănăstirea are trei voievozi ctitori

De-a lungul timpurilor, despre icoana ce a fost pictată pe la 1200, la Ierusalim, s-a spus că avea „puterea“ de a face minuni. În 1538, Petru Rareş, fiind în drum spre cetatea Ciceului, urmărit de boierii trădători şi turcii sultanului Suleyman Magnificul, poposeşte la Mănăstirea Bistriţa în seara de 17 septembrie, cerând îndurare şi ocrotire icoanei.

Prilej cu care făce şi o făgăduinţă că „de mă voi întoarce iarăşi la scaunul meu cu bine şi biruitor, atunci din temelii voi înnoi Sfânta Mănăstire a Adormirii Maicii Domnului“. În noaptea de 18 septembrie, mănăstirea este încercuită, dar legendele spun că domnul s-a strecurat printre turci, îmbrăcat fiind în haine ţărăneşti, „ocrotit şi acoperit de Maica Domnului“.

După trei ani, în 1541, Petru Rareş ajunge din nou domn şi îşi îndeplineşte făgăduinţa. O altă minune ar fi avut loc în 1853. Suferind de o boală incurabilă, stareţul Varnava al Mănăstirii Pângăraţi a cerut să fie dus la Bistriţa, pentru a se ruga la Sfânta Ana. Rugăciunea i-a fost ascultată, iar ca mulţumire stareţul a comandat un iconostas de lemn sculptat şi aurit în care a aşezat icoana. Şi aşa a rămas până în prezent.

Se mai poveşteşte că la icoana Sfintei Ana s-au rugat pentru a avea copii Maria Enescu, mama lui George Enescu şi Emilia Porumbescu, mama lui Ciprian Porumbescu. În perioada comunistă, procesiunile cu această sfântă icoană au fost interzise, dar acum este purtată prin mai toată Moldova pentru „alungarea“ secetei şi venirea ploilor.

Mănăstirea Bistriţa datează din secolul al XIV-lea, din vremea lui Petru Muşat, când s-a construit o bisericuţă de lemn prin grija ieromonahului Pafnutie. În 1402, pe locul bisericii de lemn, domnul Alexandru cel Bun a ridicat alta, din piatră.

Prima atestare documentară a aşezământului datează din 1407, atunci când voievodul emite un act de danie prin care a înzestrat mănăstirea cu câteva sate şi moşii.

În 1418 a fost înmormântată aici doamna Ana (Neacşa), iar alături de ea, în 1432, ctitorul, voievodul Alexandru cel Bun. Apoi, în 1498, Ştefan cel Mare a fortificat cu ziduri lăcaşul, a zidit o clopotniţă şi un paraclis, intrând astfel pe lista ctitorilor. Următorul a fost Petru Rareş, cel care între 1541 şi 1546 a reînnoit mănăstirea, construind un nou turn la intrare, un paraclis, ziduri şi chilii.