Viaţa anostă a româncelor în comunism: „Nu e vreun parfum să-i facă pe bărbaţi să lase totul pentru ele”
0O jurnalistă americană care a vizitat România la începutul anilor ´60 a lăsat posterităţii o mărturie inedită despre viaţa româncelor.
Betty O´Regan a vizitat România la începutul anilor ´60, împreună cu soţul său, Dick ´O Regan (1919 - 2015), corespondentul american în Europa de Est al Associated Press, şi a lăsat posterităţii o mărturie inedită despre viaţa româncelor, sub regimul comunism. Jurnalista americană şi-a ilustrat articolul cu fotografii din Hunedoara anului 1962, când Nikita Hruşciov, liderul URSS, a vizitat mai multe centre industriale din România, inclusiv Hunedoara. Sub titlul „Femeile din spatele Cortinei de Fier au o viaţă cenuşie”, Betty O´Regan a scris monotonia şi greutăţile întâmpinate de muncitoarele pe care le-a întâlnit.
„Bucureşti. România (AP) - Viaţa nu are farmec în spatele Cortinei de Fier. Nu găseşti strălucirea unui Madison Avenue. Asta face lucrurile teribil de plictisitoare. Nu sunt pastile care să te facă bucuroasă. Nu este vreo băutură care să te ridice în înalta societate.
Nu este vreun parfum care să-i facă pe bărbaţii din jurul tău să lase totul şi să facă dragoste cu tine. Este doar muncă grea. Cota ta care trebuie realizată. Pâinea ta care trebuie câştigată. Treaba de acasă care trebuie făcută. Copii care trebuie duşi şi aduşi de la creşă. Şi niciun mic dejun magic care să îţi lumineze ziua de muncă. Adesea nu este nici măcar un mic dejun. Viaţa unei femei sub comunism este anostă şi monotonă. Sunt puţine lucruri care îi aduc strălucire. Puţine lucruri la care să poate visa. În România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Germania de Est, cele mai multe femei lucrează pentru a suplimenta veniturile soţilor lor”, nota jurnalista.
Uzina de textile Vâscoza, din Lupeni. Foto: Muzeul de Etnografie din Budapesta.
„Fără reclame înălţătoare”
Locuinţele erau mobilate la fel, monoton, iar unele femei resimţeau apăsarea aglomeraţiei din blocuri
„Dacă lucrezi şi ai copii, ei trebuie să meargă la o grădiniţă de zi, unde au loc primele îndoctrinări comuniste. „Şi seara, când suntem cu toţii acasă împreună, locuim atât de înghesuiţi cu vecinii. Nu mai suport”, mi-a spus o femeie. Poţi plănui ca să îţi faci locuinţa de două sau trei camere diferită de cea a vecinilor? Nu, pentru că sunt doar unul – două tipuri de mobilier la magazinele de stat. Chiar dacă pui deoparte bani, toţii vor aceleaşi lucruri”, scria jurnalista în articolul publicat de Associated Press în august 1962.
Nici măcar reclamele nu ofereau iluzii muncitoarelor. „Fără reclame înălţătoare. Nu este nicio reclamă în comunism care să te facă să crezi că succesul şi fericirea şi raiul este chiar după colţ. Spre exemplu, nu este niciun săpun despre care se mărturiseşte că îţi va face palmele albe şi catifelate, în ciuda muncii grele din uzină. Nu este vreun brand de ţigarete despre care ţi se promite că te va face sufletul unei petreceri comuniste. Nu sunt imagini cu oameni care se visează dansând în Teatrul Balşoi în nicio reclamă la lenjeria de corp produsă în fabricile de textile al statului. Bunurile de consum şi marketingul lor în ţările comuniste sunt anoste şi lipsite de imaginaţie. Nimănui nu pare să îi pese în comunism dacă îţi atragi bărbatul sau nu. Poţi cumpăra tot felul de parfumuri. Sunt numite Liliac, Lavandă, Garoafă. Nu există însă vreun parfum care să se cheme „Păcatul meu”, „Prinde-mă” sau „Oh, la, la” şi care să îţi ajute tovarşul timid într-o noapte caldă, sufocantă în care aţi scăpat împreună de la o întâlnire politică în vechea uzină hidroelectrică”, scria Betty O´Regan.
Articolul scris de jurnalistă, publicat într-un ziar din SUA.
Ziarele „pozitive” din comunism
Ziarele ofereau ştiri pozitive, ocolind relatările despre evenimente tragice, adăuga aceasta.
„Este însă un calm cauzat de lipsa reclamelor şi de ziarele care niciodată nu ating aspectele captivante sau deprimante ale vieţii. Spre exemplu, avioanele din Est niciodată nu se prăbuşesc. Avioanele se prăbuşesc. Dar sunt întotdeauna avioane occidentale, din ţările capitaliste. Cele estice niciodată.
Epidemiile sunt rar menţionate. Femeile spun că au auzit de ele doar când copilul altcuiva din împrejurimi a murit din cauza uneia. Şi rar vezi povestea unei crime într-un ziar. A fost o crimă? Nu poţi spune, decât dacă a fost una economică sau politică, ori împotriva statului. Apoi este un caz sever când publicul este atenţionat să ia notiţe şi să ţină linia de partid. Ce citeşti în ziarul de dimineaţă este întotdeauna pozitiv – şi plictisitor de pozitiv. „Tot ce citeşti este despre succesul guvernului, chiar şi când vezi că preţurile au luat-o în sus, că sunt cozi, iar mâncarea este mai puţină decât în mod obişnuit”. Nici nu este măcar o coloană de necrologuri în ziare pentru a alunga monotonia. Se pare că nimeni nu mai moare în paradisul comunist, cu excepţia grangurilor partidului”, adăuga jurnalista.
Unul dintre momentele de relaxare ale româncelor. Foto: Joseph Horvath.
Elizabeth Ann Hill (Betty O´Regan) a fost soţia jurnalistului american Dick O´Regan (1919 - 2015), corespondent în Europa de Est al Associated Press, în anii Războiului Rece şi unul dintre puţinii jurnalişti americani cărora autorităţile comuniste i-au permis în anii 50, după moartea lui Stalin să viziteze România şi Ungaria.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Transportul public în oraşele României comuniste: „La staţiile de tramvai se dau lupte corp la corp“