Patimile româncelor aruncate în temniţa neagră de la Mislea. „Femeile ieşeau de acolo ca nişte cadavre vii“
0Una dintre cele mai temute închisori din România primilor ani de comunism, pentru deţinuţii politic, a fost înfiinţată la Mislea, în locul unei vechi mănăstiri, şi era destinată femeilor.
La începutul anilor ´50, autorităţile comuniste au transformat clădirile fostei mănăstiri Mislea, ridicată în secolul al XVI-lea, într-una dintre cele mai înfiorătoare închisori pentru femei. Aici, în primii ani ai regimului comunist, au ajuns sute de românce, multe dintre ele fiind soţii ale unor foşti demnitari şi oameni politici. Maria Antonescu – soţia mareşalului Ion Antonescu, Veturia Goga – soţia lui omului politic şi scriitor Octavian Goga, Niculina Mihalache – soţia omului politic Ion Mihalache, decedat în închisoarea Râmnicu Sărat au trecut prin temniţa de la Mislea.
Temniţa neagră
Locul de care se temeau cel mai mult deţinutele trimise la Mislea a fost „Gherla” sau „temniţa neagră” – o încăpere întunecoasă şi friguroasă destinată terorizării femeilor. Mărturii din anii ´50 ale unor foste deţinute, păstrate în arhivele unor instituţii occidentale dezvăluiau tragediile din beciurile închisorii de femei.
„Dacă o deţinută era recidivistă, nedisciplinată, nu respecta dispoziţiunile închisorii sau nu lucra suficient, putea fi trimisă să doarmă în celula numită Temniţa neagră sau Gherla, ce era o încăpere fără ciment, fără pat şi saltea şi unde putea fi ţinută 10 zile, chiar şi uneori mai mult. Dacă te arătai demnă şi încercai să le ţii piept, atunci se arunca apă pe jos, să nu te poţi aşeza nici pe duşumea măcar şi să stai tot timpul în picioare. Foarte multe femei au fost pedepsite să stea în temniţa neagră şi, în special în iarna anului 1954 – 1955, a fost foarte penibil din cauza frigului întins ce domnea acolo. Pentru a fi chinuite mai mult, femeilor li se dădea hrană caldă numai de două ori pe săptămână, iar în restul timpului hrană rece”, relata o fostă deţinută, în 1955, potrivit unei mărturii păstrate în arhivele Radio Free Europe (RFE).
Pentru a ajunge în temniţa neagră de la Mislea, nu trebuia să faci mare lucru, arăta o fostă deţinută politic. „Era suficient să ascunzi un creion, o bucată de hârtie, o bucăţică de oglindă în care să te priveşti, o bucăţică de jurnal, o ţigaretă pe care ai căpăptat-o prin nu conta ce mijloc etc. Dacă ţi se găsea ceva la perchezţie, erai sigură că vei dormi la gherla”, relata fosta deţinută. Unele femei erau aduse la Mislea împreună cu copiii mici, care ajungeau să fie crescuţi în închisoare. Altele, însărcinate, năşteau în închisoarea din regiunea Prahovei. O singură femeie ar fi evadat din penitenciar, după ce fusese scoasă la tăiat lemne, însă la scurt timp a fost adusă înapoi.
Pâine şi apă
La „temniţa neagră” de la Mislea, erau trimise cel mai adesea deţinutele care intrau în conflict cu personalul închisorii. „Nu era nevoie să faci mari greşeli pentru a fi pedepsită şi cele ce se certau cu miliţiencele sau se revoltau erau condamnate să fie ţinute la gherlă. Era o celulă foarte mică, în care încăpea doar un pat, fără saltea, unde puteai rămâne 48 – 96 de ore sau chiar mai mult, unele dintre femei fiind ţinute 15 zile în şir”, îşi amintea o altă fostă deţinută. „Nu voi putea uita figurile femeilor care ieşeau din camera neagră (gherla), după câteva zile de pedeapsă. Hrana lor în acel timp consta în apă şi pâine şi, de două ori pe săptămână, doar, hrană caldă. Ieşind de acolo, semănau cu nişte cadavre vii”, mărturisea aceasta.
Pe lângă teroarea suportată în gherla de la Mislea, deţinutele trebuiau să facă faţă şi abuzurilor personalului închisorii. „În anul 1954 se găsea la închisoarea de la Mislea un locotenent politic foarte rău şi sadic, care avea plăcerea să controleze femeile dezbrăcându-le până la piele şi examinându-le de aproape. La protestele lor, le spunea că este inutil să se opună, căci sunt capabile să ascundă lucruri importante şi datoria lui este să le controleze. Până în primăvara anului 1955, miliţienii se purtau extrem de dur cu toată lumea şi le insultau pe femei, deşi se afirma că nu este permis acest lucru. De atunci, însă, a venit un ordin ca să se poarte mai civilizat şi atitudinea lor s-a schimbat brusc de la o zi I la alta, ba chiar deţinutele nu au mai fost obligate să li se adreseze cu: Să trăiţi”, mărturisea o altă fostă deţinută.
Vă recomandăm să citiţi şi: