Povestea omului care a supravegheat Dunărea în momentele critice din decembrie '89
0La aproape 22 de ani de la acele evenimente, Marcel Popa şi le aduce aminte perfect, dar este convins că nu trăieşte tocmai visul cu care a pornit Revoluţia.
La momentul 22 decembrie 1989, Marcel Popa era marinar pe un împingător de manevră din Portul Galaţi. A văzut imagini la televizor cu revolta oamenilor şi s-a hotărât să plece de pe vapor.
"Mă mâna parca din urmă ura faţă de comunism, faţă de Securitate. Simţeam că este momentul să scăpăm de ele", îşi aminteşte Maricel Popa.
S-a amestecat printre oamenii care se duceau puhoi către actuala Prefectură, care la momentul respectiv găzduia Consiliul Popular Judeţean. S-a întâlnit cu câţiva marinari chiar în faţa Palatului Administrativ, cu care a hotărât să facă un detaşament de apărare a Dunării. I-au spus "Detaşamentul de Luptă Navrom", la care au aderat nu mai puţin de 200 de marinari şi 600 de docheri. Marcel Popa a fost desemnat să conducă acest detaşament.
"Am forţat intrarea în întreprindere (n.r. - Navrom) şi ghiciţi peste cine am dat: cei doi directori, Simionescu şi Niţulescu, care nu fugiseră când au aflat despre revolta izbucnită în toată ţara. Unii au vrut să-i linşeze, dar i-am stăpânit, spunându-le că vom avea nevoie de ei", mai spune revoluţionarul.
Şi chiar au avut nevoie de ei pentru că le trebuiau câţiva oameni care se pricep la organziare.
Detaşamentul de Luptă Navrom a avut o viaţă destul de lungă - aproape trei luni - şi o misiune extrem de grea, mai ales pe timp de noapte şi mai ales în zona Trecerii Bac. Zona de competenţă a fost cuprinsă între insula Chiciu şi gura Prului.
"Am avut intervenţii grele. Am tras într-un elicopter care simula focuri de armă, ca să bage panica în oameni. Apoi, am tras într-o şalupă rusească, care nu a vrut să răspundă când a fost pusă să se identifice. I-am dezarmat pe oameni şi i-am predat grănicerilor", îşi mai aminteşte Marcel Popa.
Tensiunea a fost maximă pe Dunăre până pe 30 decembrie, dar Detaşamentul şi-a încheiat misiunea abia pe 19 februarie, atunci când militanţii au predat şi armamentul.
"În tot acest timp, am ajuns acasă doar ca să fac un duş şi să mă bărbieresc. În rest, dormitorul meu era pe nava Tudor Vladimirescu", mai spune Marcel Popa.
La 22 de ani de la momentul în care şi-a câştigat libertatea de a vorbi şi de a trăi, Marcel Popa este dezamăgit de ceea ce se întâmplă fiind convins că nu asta şi-a dorit în decembrie 1989.
"Se întâmplă un lucru ciudat, pe care l-am perceput şi atunci, în '89! Jumătate dintre oameni luptau, iar ceilalţi jumătate ocupau scaune. Sunt interese mari, pe care şi le văd numai unii şi numai pentru ei", a mai precizat Marcel Popa.
Aşa că a ales calea afacerilor. A profitat de drepturile revoluţionarilor şi şi-a deschis o cârciumioară de care se îngrijeşte personal şi astfel uită de necazurile vremurilor.