Moşu' din Apuseni

Nu i-am spus niciodată „bunic“ sau „tataia“, pentru că în zona Munţilor Apuseni, unde stăteau părinţii tatălui meu, bunicilor li se zice „moşu’“ şi „buna“ (pentru cineva care nu are nicio legătură cu partea aceea a Ardealului, îmi dau seama că apelativele ăstea pot părea ridicole, dar eu m-am obişnuit cu ele şi le consider absolut fireşti).

În mod sigur, moşu’ a fost un om care le-a făcut destule probleme celor din jurul lui. Poate că a fost chiar un ticălos. Asta pot să presupun cu mintea de acum, că atunci când eram mic nu aveam cum să-mi dau seama de acest lucru. Mă duceam rar la bunicii din Apuseni, din cauza distanţei, şi asta făcea să mă gândesc mereu cu nostalgie la ei şi la locurile de-acolo. Cu buna nu aveam o relaţie cine ştie ce. Mi-o amintesc doar că trebăluia toată ziua prin curte sau în bucătărie şi că petrecea mult timp în faţa icoanelor. La moşu’, în schimb, ţineam foarte mult. Mă duceam cu el la pescuit, vizitam peşterile din zonă, îl însoţeam la coasă, la fân sau când mergea cu vacile – iar acestea erau pentru mine adevărate aventuri. Totul era fascinant la el: era un om hâtru şi direct, ştia o groază de locuri minunate prin munţii ăia calcaroşi, nu se pierdea niciodată cu firea şi, de exemplu, omora fără să clipească viperele pe care le întâlneai aproape la tot pasul pe-acolo.

Mult mai târziu am aflat că principala lui problemă era băutura. Aşa cum, tot foarte târziu, mi-au spus ai mei că buna nu murise de inimă, aşa cum ştiam eu, ci se sinucisese. Femeie simplă şi evlavioasă, ea îl suportase o viaţă întreagă, până când, pe la cincizeci şi ceva de ani, i s-a umplut paharul şi l-a dat pe gât. Al ei nu era cu alcool, ci cu nişte otravă pe care le-o dusese taică-meu să stropească pomii.

Fără pic de alcool

După moartea bunei, moşu’ a decăzut şi mai mult. Când s-a mai dus taică-meu să-l vadă, l-a găsit într-o mizerie de nedescris. Şi-a dat seama că nu-l poate lăsa singur în situaţia aia şi l-a adus la Piteşti, oraşul unde locuiam noi şi fratele lui taică-meu.

L-au internat pentru vreo câteva săptămâni la dezalcoolizare, apoi a stat puţin timp la noi (şi a dormit cu mine-n pat), pentru ca în cele din urmă să-l ia fratele lui taică-meu la el. Unchiu-meu avea o fetiţă de vreo trei ani, Andreea, şi şi-a făcut socoteala că taică-său poate să ţină loc de bonă. Aşa a stat moşu’ câteva luni la el şi a avut grijă de fetiţă. Nu mai punea pic de alcool pe limbă, era un bunic model şi între el şi nepoată-sa se crease o relaţie incredibilă. Puteai spune că Andreea era singura fiinţă de pe lumea asta care exista pentru el, la care ţinea cu adevărat.

„Atunci când o fi, o fi!“

După ceva vreme însă, moşu’ s-a îmbolnăvit de cancer pulmonar, iar boala a evoluat rapid. Cum se întâmplă de obicei în cazurile ăstea, nu i s-a spus că are cancer, ci doar o pneumonie mai rebelă care va trece până la urmă. Aşa încât omul a fost foarte mirat când a constatat că i-au apărut două umflături dureroase, una pe stern şi alta pe coaste. (M-am dus la un moment dat să-l văd şi m-a pus să-i pipăi umflăturile, să-mi dau cu părerea ce-ar putea fi. Cea de pe stern era cât jumătate de măr. Era vorba de metastază.)

În câteva săptămâni avea să se cureţe, după o perioadă de dureri groaznice de care nu scăpa nici cu cele mai tari medicamente. În ciuda durerilor, în ultimele lui zile, când şi-a dat şi el seama că i se apropiase funia de par, se ruga plângând de taică-meu să vadă dacă nu găseşte vreo doctorie străină care să-i mai prelungească viaţa. Oricât de puţin, chiar şi cu o zi. Asta, deşi tot timpul bravase că nu-i pasă de moarte, că „atunci când o fi, o fi!“

Pe cine a chemat

Ţin minte că, în noaptea de priveghi, cât stătea întins pe masă în mijlocul camerei, mă uitam la el şi nu-l mai recunoşteam. Ajunsese un schelet acoperit de piele. Avea mâinile puse pe piept, desigur, dar nu ştiu cum se făcuse că degetul arătător de la mâna dreaptă rămăsese cocârjat. Am apăsat de câteva ori pe el să se îndrepte, dar revenea de fiecare dată în poziţia iniţială. Pe vremea aceea eram un adolescent cu tot felul de gărgăuni în cap de la lecturile din existenţialismul francez sau din Cioran (moarte, sinucidere, bla-bla), aşa că mi-a plăcut să traduc această chestie prin faptul că moşu’ m-ar chema la el. Când am auzit însă ce vorbeau nişte femei, că dacă îngropi mortul lunea îl trage după el pe cel la care a ţinut cel mai mult, mi-a cam îngheţat sângele-n vine.

Din fericire, nu eu am fost preferatul lui moşu’. La vreo lună după ce s-a prăpădit, murea şi Andreea. Lăsată nesupraveghată în casă, fetiţa a înghiţit nişte chestii care păreau bombonele. Erau pastilele pe care i le dăduseră lui, în ultima fază a cancerului.

Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.

Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor de la "Adevărul":

Întâlnirea din Valea Fântânii

„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”

Somnul bunicii mele

O curte uscată, fără de copii

Viral de început de secol

Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra

O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana

Dilema bunicii:„Să te pup sau să te plesnesc?!“