Analiză Dincolo de spectrul Vietnamului: devine aventura lui Trump în Iran începutul declinului Americii ca superputere?

În anul 1965, într-un discurs celebru menit să justifice intervenția militară în Vietnam, președintele Lyndon B. Johnson argumenta că obiectivul Washingtonului era de a se asigura că „fiecare țară își poate modela propriul destin”. Johnson admitea totuși, cu o nuanță de realism cinic, că „slăbiciunile omului sunt de așa natură încât forța trebuie adesea să preceadă rațiunea”.

Acea epocă a lăsat moștenire o justificare elegantă a misiunii morale a Statelor Unite, un șablon la care redactorii de discursuri prezidențiale au apelat constant în vremuri de criză. Însă istoria modernă arată că liderii de la Casa Albă, îmbătați de iluzia unei superiorități militare absolute, au fost atrași în mod repetat în conflicte asimetrice, doar pentru a se trezi blocați și uzați de adversari pe care i-au subestimat flagrant.

Se credea că Donald Trump va fi imun la o asemenea soartă. Oponent declarat al „războaielor nesfârșite”, el părea un lider care nu ar confunda niciodată puterea brută cu victoria strategică. Cu toate acestea, „mica excursie în Iran” a lui Trump – judecând după ciornele acordurilor de pace care circulă în cancelarii – este percepută universal drept un eșec de proporții. Războiul din iunie 2025 apare astăzi ca un monument al obiectivelor confuze și al planificării deficitare, scrie The Guardian.

La nivel de scară, conflictul actual nu se compară, desigur, cu trauma din Vietnam, care a durat ani de zile și a curmat viețile a 58.220 de soldați americani. Prin comparație, dosarul iranian pare o simplă operațiune de scurtă durată. Însă la nivel de consecințe geopolitice, această „excursie” ar putea reprezenta punctul de cotitură în care SUA sunt forțate să admită nu doar lipsa unui plan de luptă eficient, ci absența unei mari strategii adaptate lumii contemporane interconnectate.

Rădăcinile cinismului american și umbra trecutului

Ironia face ca ascensiunea politică a lui Trump să fie ea însăși un produs colateral al Vietnamului. Istoricul Fredrik Logevall, profesor la Universitatea Harvard, subliniază că alienarea, resentimentele, cinismul și neîncrederea profundă a americanilor în instituții își au rădăcinile în acea epocă. „Americanii au trecut de la naivitate la un cinism care amenință democrația”, afirmă acesta.

În acest ecosistem polarizat a înflorit Trump. Pe plan intern, consecințele crizei iraniene nu vor egala Vietnamul: societatea nu a fost sfâșiată, iar numărul victimelor este incomparabil mai mic. Cel mult, inflația provocată de șocul energetic va taxa electoral o administrație deja nepopulară la alegerile parțiale din noiembrie.

Pe plan internațional însă, undele de șoc riscă să fie mult mai durabile decât cele din 1975. Căderea Saigonului nu a produs „efectul de domino” în sud-estul Asiei anticipat de Henry Kissinger, comunismul limitându-se la Cambodgia și Laos. În schimb, războiul ales de Trump în Orientul Mijlociu semnalează o prăbușire sistemică pe mai multe fronturi.

Prăbușirea strategiei israeliene și reconfigurarea din Golf

În primul rând, conflictul marchează eșecul strategiei de două decenii a Israelului de a provoca o schimbare de regim la Teheran. Danny Citrinowicz, fost șef al departamentului Iran din cadrul serviciilor de informații militare israeliene, descrie războiul drept „un succes operațional, dar un fiasco strategic” pentru statul evreu.

În al doilea rând, monarhiile din Golf își revaluează radical parteneriatele de securitate, întrebându-se dacă bazele americane de pe teritoriul lor mai reprezintă o garanție sau, dimpotrivă, un magnet pentru atacuri. Declarațiile noului lider suprem iranian, Mojtaba Khamenei, conform cărora Orientul Mijlociu nu mai este sigur pentru americani, pot părea propagandă. Însă, în egală măsură, pretențiile lui Trump că Arabia Saudită sau Qatarul vor continua normalizarea relațiilor cu Israelul prin Acordurile Abraham sună astăzi, după cum afirmă fostul ambasador Dan Shapiro, „la fel de delirante ca o lună făcută din brânză verde”.

„Statele din Golf preferă o pace imperfectă pentru că nu văd altă cale de ieșire”, a rezumat Barbara Leaf, fost subsecretar de stat american pentru Orientul Mijlociu.

Teoria „Nebunului” și eșecul descurajării americane

Pentru analiștii militari, acest conflict a consacrat definitiv dronele ieftine drept marele egalizator pe câmpul de luptă modern, o lecție pe care Iranul a asimilat-o din războiul din Ucraina mult mai bine decât Pentagonul. Secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, promitea „moarte și distrugere din cer”, lovind 13.000 de ținte în prima lună, însă rezultatul nu a fost victoria, ci golirea alarmantă a depozitelor de rachete ale SUA.

Strategia impulsivă a lui Trump amintește izbitor de „Teoria Nebunului” (Madman Theory) aplicată de Richard Nixon în timpul Vietnamului. Nixon spera că, inducându-le nord-vietnamezilor credința că este obsedat și imprevizibil, cu mâna pe butonul nuclear, aceștia vor implora pacea. Istoria se repetă: Trump a mizat pe colapsul rapid al regimului de la Teheran prin aplicarea „modelului Venezuela” – identificarea unei figuri de opoziție interne (cum ar fi fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad, preferat inexplicabil de Israel în detrimentul fiului șahului exilat) care să preia puterea. Planul a eșuat, iar regimul de la Teheran, obișnuit cu cultura rezistenței, a supraviețuit valului de asasinate.

Ali Vaez, expert în cadrul International Crisis Group, notează că acest război i-a oferit Iranului trei cadouri neașteptate: revitalizarea ideologică internă, discreditarea ideii de intervenție militară străină în rândul populației și repararea strategiei sale de descurajare în Strâmtoarea Ormuz, unde Teheranul a înțeles cum geografia și globalizarea îi oferă un atu inestimabil.

„Suicidul unei superputeri” și noua ordine regională

Bilanțul global este atât de dureros încât Trump însuși ezită acum să semneze un document care, în esență, readuce lucrurile în punctul din care au plecat, după cheltuieli de 50 de miliarde de dolari. Dilema sa este similară celei mărturisite de Johnson soției sale în 1965: „Am de ales între a merge înainte cu liste uriașe de victime sau a ieși cu dizgrație. Este ca și cum aș fi într-un avion și trebuie să aleg între a mă prăbuși cu el sau a sări fără parașută”.

Efectele de recul vor lovi puternic și Europa. Pe măsură ce scăderea nivelului de trai provocată de criza energetică se va propaga în economie, guvernele centriste din Franța, Germania și Marea Britanie riscă sancțiuni dure la urne. Situația va deveni critică dacă Trump își va pune în aplicare amenințarea de a retrage trupele americane din statele NATO care au refuzat să îl urmeze în aventura iraniană.

În cadrul comunității de politică externă de la Washington, eșecul este privit ca o confirmare a faptului că diplomația instinctivă a lui Trump produce doar haos. Rebecca Lissner, din cadrul Consiliul pentru Relații Externe, avertizează că acest război „a dat o lovitură potențial fatală unei ordini internaționale conduse de SUA, care se afla deja la aparate”. Alianții își iau măsuri de precauție, puterile mijlocii își formează propriile coaliții, iar regiuni aflate cândva ferm în orbita Washingtonului gravitează spre noi centri de putere. Mira Rapp-Hooper a fost și mai brutală în cadrul unui seminar la Chatham House, descriind situația drept „suicidul unei superputeri”.

Pentagonul nu a anticipat amploarea strategiei de „coerciție triunghiulară” aplicată de Iran prin atacarea infrastructurii energetice a statelor din Golf și a bazelor expuse pentru a pune presiune pe terți. Coaliția formată din Arabia Saudită, Turcia, Qatar, Egipt și Pakistan a fost cea care, în cele din urmă, a blocat ambițiile de escaladare ale lui Trump. Acești actori regionali dețin acum frâiele în Orientul Mijlociu, iar viitorul regiunii va depinde de relația pe care o vor construi direct cu Teheranul, independent de voința Washingtonului, conchide The Guardian.