Exclusiv ONU, în colaps financiar la 4 ani de la începerea războiului din Ucraina. Profesoară: „Eficacitatea e legată de angajamentul american”

La 4 ani de la începerea războiului din Ucraina, ONU avertizează: datoria SUA de 4 miliarde de dolari riscă să arunce organizația în colaps financiar. Profesoara Gabriela Ciot explică de ce nu mai funcționează ONU și care este perspectiva unui ONU fără SUA, care a promis 10 miliarde pentru Gaza.

La 4 ani de la începerea războiului din Ucraina și cu un Orient Mijlociu unde pare că luptele nu se termină niciodată, Organizația Națiunilor Unite (ONU), instituție creată pentru a preveni conflictele majore, a promova cooperarea internațională și a proteja drepturile omului, pare să se afle în cel mai dificil punct al existenței sale.

Dincolo de eșecul de a preveni conflicte majore în contextul trecerii la o lume în care regulile internaționale nu se mai respectă, ONU trece printr-o criză financiară și pentru prima dată pare să aibă concurență din partea Consiliului Păcii înființat de președintele SUA, Donald Trump. Demersul noului organism internațional vine tocmai din țara care contribuie cel mai mult la bugetul ONU și care are cea mai mare datorie față de instituție.

Șeful Adunării Generale a Națiunilor Unite a îndemnat, marți, Statele Unite, să își achite integral taxele, după ce Washingtonul a efectuat doar o plată parțială către organismul global, reprezentând mai puțin de 5% din suma totală datorată, arată Reuters.

Statele Unite au plătit aproximativ 160 de milioane de dolari din cele peste 4 miliarde de dolari pe care le datorează ONU, a declarat un purtător de cuvânt al Națiunilor Unite săptămâna trecută.

Secretarul General al Națiunilor Unite a avertizat că organismul se confruntă cu un „colaps financiar iminent” din cauza taxelor neplătite.

„Fiecare stat membru trebuie să își plătească contribuția integral și la timp, iar cele 160 de milioane de dolari evident nu reprezintă suma integrală”, a declarat Annalena Baerbock, președinta Adunării Generale a ONU, când a fost întrebată la o conferință de presă de la Geneva despre plata SUA.

Președintele american Donald Trump a găzduit săptămâna trecută prima reuniune a inițiativei sale, Consiliul Păcii, despre care experții spun că ar putea submina Organizația Națiunilor Unite. În contextul datoriei față de ONU, Statele Unite au promis aproximativ 10 miliarde de dolari pentru eforturile Consiliului de Pace privind stabilizarea și reconstrucția Fâșiei Gaza.

Întrebat dacă Organizația Națiunilor Unite riscă să fie marginalizată, Baerbock a spus că organismul global a aprobat consiliul doar în contextul Fâșiei Gaza.

SUA, cel mai mare contributor

Suma pe care fiecare membru trebuie să o plătească anual variază în funcție de „capacitatea sa relativă de plată”. ONU folosește o formulă – care ia în considerare venitul național brut al țării, mărimea populației și datoria externă, printre alți factori – pentru a stabili „scară de impozitare” pentru bugetul regulat. Fiind cea mai mare economie a lumii, SUA au fost întotdeauna evaluate la rata maximă. În 2025, SUA a trebuit să plătească 22% din bugetul regulat al ONU, sau 820,4 milioane de dolari din totalul net de 3,5 miliarde de dolari, se arată într-un raport al institutului de cercetare american Pew. China a fost responsabilă pentru plata următoarei cele mai mari părți (20,004%, sau 679,8 milioane de dolari). Japonia s-a clasat pe un distant al treilea loc, cu 6,930% (235,5 milioane de dolari).

Pe de altă parte, 175 din cele 193 de state membre au fost responsabile fiecare pentru mai puțin de 1% din bugetul regulat al ONU în 2025. Aceasta include 28 de state evaluate la rata minimă de 0,001%.

SUA a fost, de asemenea, evaluată la cea mai mare rată pentru bugetul ONU de menținere a păcii în 2025 (26,158%, sau 6,5 milioane de dolari din totalul de 25 de milioane de dolari). China (23,785%, sau 5,9 milioane de dolari) și Japonia (6,930%, sau 1,7 milioane de dolari) au avut din nou următoarele cele mai mari evaluări.

Țările cu drept de veto sunt SUA, China, Rusia, Marea Britanie și Franța.

Gabriela Ciot, profesor universitar de Relații internaționale și studii europene la Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, a explicat pentru „Adevarul” de ce ONU nu reușește să-și îndeplinească misiunea de a opri marile conflicte ale lumii, cum poate instituția să fie reformată și cum este afectată de Consiliul Păcii înființat de Donald Trump.

Cinci membri cu drept de veto, rețeta pentru blocarea ONU

Adevărul: De ce nu a funcționat ONU în cazul Ucrainei și în cazul conflictului din Gaza?

Gabriela Ciot: Dificultățile cu care se confruntă ONU în Ucraina și Gaza sunt situate într-o criză instituțională mai lungă, care precedă ambele conflicte. De la sfârșitul Războiului Rece, formula inițială a Consiliului de Securitate - cinci membri permanenți înzestrați cu drept de veto - a devenit din ce în ce mai anacronică într-un sistem marcat mai întâi de unipolaritate și, ulterior, de o competiție reînnoită între Marile Puteri. Pe măsură ce rivalitatea strategică a reapărut, Consiliul de Securitate al ONU s-a transformat dintr-un potențial instrument de securitate colectivă într-o arenă în care contestarea geopolitică se desfășoară procedural. Recurgerea reciprocă la veto de către Rusia și Statele Unite a erodat progresiv posibilitatea de a forma coaliții, iar rezultatul este o capacitate diminuată de a genera autoritate colectivă, consolidând percepția că ONU nu mai poate operaționaliza chiar coalițiile de care depinde arhitectura sa de aplicare a legii.

Poate fi ONU restructurat astfel încât să poată opri astfel de conflicte?

Reforma Națiunilor Unite a fost discutată timp de mulți ani și rămâne necesară și astăzi, în special în ceea ce privește Consiliul de Securitate al ONU. Numeroase propuneri au solicitat adăugarea de noi membri și un rol mai puternic al reprezentării regionale, astfel încât instituția să reflecte echilibrul real de putere și responsabilitate în lumea contemporană. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste inițiative nu a obținut acordul celor cinci membri permanenți, al căror consimțământ este necesar pentru orice modificare a Cartei. Întrucât Carta a stabilit Consiliul de Securitate ca principalul organ decizional în probleme de pace și securitate internațională, ori de câte ori Consiliul nu este capabil să acționeze ca răspuns la crize regionale sau globale majore, întreaga organizație devine blocată și este percepută ca ineficientă sau irelevantă. Acest lucru creează o contradicție persistentă între nevoia larg recunoscută de reformă și regulile procedurale care fac extrem de dificilă realizarea unei astfel de reforme.

„Rolul ONU devine din ce în ce mai mult unul de validare juridică, coordonare umanitară și stabilizare normativă”

Dacă nu poate opri astfel de conflicte, care mai poate fi scopul ONU, mai este o instituție relevantă?

Chestiunea relevanței continue a ONU trebuie plasată într-un diagnostic sistemic mai larg: oboseala operațională actuală a multilateralismului. Instituții precum Organizația Națiunile Unite, Organizația Mondială a Comerțului și Organizația Mondială a Sănătății prezintă patologii analoage - paralizie în procesul decizional, politizarea mandatelor tehnice și renaționalizarea agendelor strategice. Această convergență nu este întâmplătoare, ci reflectă intensificarea tensiunilor globale și erodarea motivației (chiar a etosului) care a stat la baza arhitecturii instituționale de după 1945. Prin urmare, incapacitatea operațională este mai puțin un eșec instituțional și mai mult un simptom al unei distribuții transformate a puterii și al încrederii în cadrul Sistemului Internațional.

Totuși, acest diagnostic nu face ca ONU să fie demodat, dimpotrivă, îi redefinește funcția. Într-un mediu cu tensiuni și dispute care se intensifică, orice inițiativă care contribuie la menținerea sau restabilirea păcii - fie că provine din organizații regionale, coaliții ad-hoc sau diplomație a Marilor Puteri - ar trebui considerată ca fiind valoroasă. Rolul ONU devine din ce în ce mai mult unul de validare juridică, coordonare umanitară și stabilizare normativă, chiar și atunci când nu este principalul actor operațional. Prin urmare, relevanța sa nu constă în monopolizarea rezolvării conflictelor, ci în furnizarea cadrului indispensabil de legitimitate, fără de care acordurile de pace rămân fragile din punct de vedere strategic și politic.

„Eficacitatea și acoperirea strategică a ONU sunt strâns legate de continuitatea angajamentului american”

Poate exista ONU fără contribuția SUA?

În arhitectura ONU, Statele Unite ocupă o poziție structurală esențială, acționând ca garant central al acordurilor de securitate colectivă articulate în Cartă. Pârghiile sale diplomatice, contribuțiile financiare, capacitățile logistice și capacitatea de a traduce deciziile Consiliului de Securitate în măsuri executorii oferă o parte substanțială din credibilitatea operațională a organizației. Dincolo de resursele materiale, Statele Unite au furnizat din punct de vedere istoric o parte semnificativă din voința politică necesară pentru implementarea sancțiunilor, sprijinul pentru menținerea păcii și menținerea, în sens mai larg, a unei ordini bazate pe reguli. Prin urmare, eficacitatea și acoperirea strategică a ONU sunt strâns legate de continuitatea angajamentului american, care funcționează ca un vector cheie prin care autoritatea instituțională este transformată în rezultate tangibile în domeniul păcii și securității internaționale. Formal, Națiunile Unite ar putea continua să existe fără Statele Unite, dar substanțial s-ar transforma într-o instituție mult mai puțin eficientă și mai puțin autoritară. În absența sa, ONU și-ar pierde o mare parte din capacitatea de aplicare a legii, din capacitatea de a traduce rezoluțiile în rezultate operaționale și un pilon central al ordinii normative liberale care i-a susținut legitimitatea globală; ceea ce ar rămâne ar fi o instituție mai declarativă decât executivă, mai procedurală decât strategică și structural mai susceptibilă la sfere de influență concurente.

Situația în care este subminată ONU de Consiliul lui Trump

Inițiative precum Consiliul de Pace al Președintelui Trump ajută activitatea ONU sau o subminează?

În ceea ce privește Consiliul pentru Pace, inaugurat recent la Washington de către Președintele Trump, este esențial să subliniem faptul că acțiunea sa se bazează pe autoritatea rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU adoptate la sfârșitul anului trecut, ceea ce situează inițiativa în cadrul legalității internaționale. Trecerea la practica eficientă va necesita, inevitabil, etape de adaptare la diverse medii conflictuale și un proces de rafinare instituțională, însă o astfel de învățare adaptivă este intrinsecă oricărui mecanism care aspiră la relevanță operațională în gestionarea crizelor contemporane.

Observațiile privind organizarea sau conducerea sa dobândesc valoare reală doar în măsura în care sunt însoțite de propuneri constructive adresate inițiatorului, Președintelui Trump, deoarece responsabilitatea politică a proiectării și implementării revine autorității care a convocat-o. Autentica sa noutate constă în articularea structurată a actorilor statali cu principalele părți interesate corporative, ale căror resurse, infrastructuri tehnologice și acoperire logistică au devenit variabile indispensabile ale puterii în Sistemul Internațional actual - un domeniu insuficient integrat în formatele interguvernamentale clasice. În acest sens, Consiliul de Pace semnalează o evoluție inovatoare în practica gestionării conflictelor, urmărind să reconcilieze mandatele normative multilaterale cu capacitățile operaționale ale unei comunități extinse de actori și, prin urmare, să reducă decalajul cronic dintre legitimitatea juridică și acțiunea eficientă în menținerea și restabilirea păcii. Orice risc de subminare a ONU ar apărea doar dacă Consiliul ar acționa cu ignorarea rezoluțiilor ONU sau ar încerca să înlocuiască legitimitatea multilaterală a Consiliului de Securitate, însă până acum, structura și misiunea sa declarată par a fi aliniate cu consolidarea, mai degrabă decât cu eludarea, rolului central al ONU în guvernarea crizelor globale.