Cele mai ciudate arme folosite în Al Doilea Război Mondial: mini-tancuri cu telecomandă şi câmpuri minate aeriene

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, marile puteri au pus în practică inovaţii uimitoare, în tehnologie, medicină sau comunicaţii, pentru a devenit cât mai eficiente în luptă. Unele dintre descoperirile de atunci au fost fundamentale pentru tehnologia modernă, iar la altele s-a renunţat uşor, din cauza inutilităţii lor.

Un top cinci al celor mai ciudate, inutile sau chiar nebuneşti arme dezvoltate în Al Doilea Război Mondial a fost realizat de „Business Insider“.

Câmp minat aerian

Câmpul minat aerian a fost creat pentru a proteja navele britanice de avioanele inamice. Un lansator de rachete trăgea, de pe navă, cu un proiectil care, când ajungea la 300 de metri înălţime, exploda şi dispersa mine ataşate de paraşute, de-a lungul a 120 de metri de cablu.

Ideea din spatele acestui dispozitiv a fost crearea  unui câmp minat aerian în care să se încurce avioanele inamice, trăgând minele în fuselaj şi astfel să fie doborâte. Totuşi, minele, cablurile şi paraşutele erau foarte vizibile şi piloţii inamici nu aveau probleme în a le ocoli.

Minele nedetonate au rămas la mila vânturilor şi pluteau deseori spre navele britanice care le lansaseră. „Nu există nicio relatare privind doborârea unui avion în acest mod. Este posibil chiar ca acest sistem să fii rănit şi ucis mai mulţi britanici decât inamici, din cauza accidentelor, incendiilor etc.“, se arată într-o pagină de informare dedicată navelor ce transportau o asemenea armă.

Câinii-capcană

În 1942, infanteria nazistă a lui Hitler a invadat Rusia sovietică cu tancurile germane Panzer. Ruşii, care foloseau câini militari încă din 1924, au încercat să-şi transforme soldaţii-canini în mine antitanc, legând dispozitive explozibile de corpul câinilor.

În timpul antrenamentului, câinii erau înfometaţi şi lăsaţi liberi pe lângă tancurile sovietice ce aveau mâncare sub ele. Odată ce câinii se aflau sub tanc, erau dresaţi să tragă cu dinţii de un detonator. Totuşi, mulţi câini nu au reuşit să înţeleagă sau să execute această sarcină în zgomotul luptei. De obicei se întorceau şi fugeau către dresorul rus, doar pentru a fi împuşcaţi şi ucişi imediat ce erau văzuţi.

Cea mai mare armă folosită vreodată într-o bătălie

Nerăbdător să invadeze Franţa, Adolf Hitler a solicitat o armă nouă care ar putea străpunge prin fortificaţiile betonate ale liniei franceze Maginot – singura barieră fizică ce stătea între el şi restul Europei Occidentale.

În 1941, în anul după căderea Franţei, producătorul german Friedrich Krupp A.G. A început să construiască arma Gustav, se arată în documentarul „Arme top secrete“. Arma, înaltă de patru etaje şi lungă de 50 de metri, care cântărea 1.350 de tone, trăgea cu 4.500 de kilograme de cartuşe din ţeava-mamut de 30 de metri.

Mărimea armei nu a fost doar sursa puterii ei, ci şi a decăderii. Ea putea fi transportată doar pe un sistem de şine şi reprezenta o ţintă uşoară pentru aliaţi. În doar un an, s-a renunţat la proiect.

Tunul V-3

V-3 a fost ruda mai tânără şi inutilă a rachetelor V-1 şi V-2, care au pulverizat Londra în timpul Blitzkrieg-ului. Dezvoltat în vara anului 1944, V-3 era proiectat să tragă 300 de cartuşe lungi de aproape trei metri, având forma unei săgeţi de darts. Încărcătoare secundare, poziţionate de-a lungul ţevii de 120 de metri, erau menite să accelereze proiectilul, care, ipotetic, ar fi ajuns în Londra chiar şi din oraşul francez Mimoyecques, aflat la peste 160 de kilometri de capitala britanică.

Dar când V-3 a devenit operaţional, viteza cartuşului era de doar 1.000 de metri pe secundă, adică doar jumătate din cât trebuia pentru a ajunge în Londra. Hitler autorizase producţia a 50 de asemenea tunuri, dar înainte ca planurile originale pentru V-3 să fie implementate, forţele aliate au bombardat şi distrus arma, în ciuda eforturilor nemţilor de a ascunde muniţia sub căpiţe de fân.

În final, doar două versiuni în miniatură (dacă pot fi numite aşa nişte arme lungi de 45 de metri) au devenit operaţionale. Din ele s-au tras doar câteva salve, fără a se cunoaşte efectul lor.

Mini-tancul Goliat

Mini-tancul nemţesc „Goliat“ nu era deloc mare după cum îi arăta numele. El era controlat prin telecomandă, având peste 650 de metri de cablu ataşat care se desfăşura, pornind de la omul care îl manevra. Mini-tancul era alimentat de două motoare electrice, înlocuite mai apoi de motoare pe gaz, şi putea transporta peste 45 de kilograme de explozibil.

Goliat trebuia să se strecoare sub tancurile aliate şi să lase încărcătura explozibilă dedesubt. Totuşi, mini-tancul era vulnerabil, firele care îl controlau putând fi tăiate. Mai târziu au fost introduse modele controlate prin unde radio. Germanii au construit 7.500 de Goliat-uri în timpul războiului, fapt care sugerează că au avut ceva succes.

Totuşi, adevăratul succes al Goliat a fost că a deschis drumul pentru armele controlate prin unde radio.