INTERVIU Crina Mardare: „Revoluția o știu de la Europa Liberă. Nu am putut să comunicăm cu cei din țară, totul se închisese“ FOTO

„Weekend Adevărul” a discutat cu Crina Mardare despre începuturile carierei muzicale, turneele din străinătate mai întâi în blocul comunist, apoi în Europa alături de Sfinx, despre destrămarea trupei Sfinx Experience și industria muzicală din România după '89.

„Weekend Adevărul“: Să revenim puțin în timp. În acea perioadă de început aveați un mentor, o persoană de la care învățați, care vă ghida, vă ajuta să vă dezvoltați?

Crina Mardare: Mentorul meu și omul care m-a făcut să cânt și să vreau să fiu bună și specială a fost Adrian Enescu. L-am cunoscut pe vremea când eram colegă de clasă cu Michael Crețu, Luchi. Pe Adrian Enescu l-am cunoscut acasă la Luchi. Ei aveau același profesor de pian, doamna Stela Cameniță, iar când noi eram clasa a X-a, Adrian a fost dascălul lui Luchi, l-a inițiat ca orchestrat, instrumentist și toate cele. Eu l-am cunoscut acolo și m-am îndrăgostit de muzica lui. Pentru că eram foarte buni prieteni, a fost chiar primul care m-a dus la televiziune. Aveam 14 ani când am imprimat piesa lui „Poveste de aur“ pentru o emisiune de tineret. Normal că am rămas în relații foarte bune cu el. Tot el a fost cel care a făcut primul album. Am trecut prin etapele de Trison, 5T, Stereo. Când a început lumea să ne cunoască ca Stereo am și scos un album de autor cu Adrian Enescu, fiind compus doar din piesele lui, în 1984. Apoi am început să ne vedem foarte rar, inclusiv cu Adrian, pentru că în toamna aceluiași an am început să plec în turnee. Primele luni am fost în Danemarca, apoi am plecat în Norvegia și ne-am întors în România. De atunci a început un lung șir de ani în care am pierdut conexiunea cu tot ce se întâmpla în țară ca muzică pentru că tot plecam. Plecatul în străinătate presupunea că trebuie să fii bun și pentru a fi așa trebuia să fii tot timpul la zi cu repertoriul, să fii cât mai actual, să cânți cât mai bine, pentru că era o piață a trupelor.

Din ce cauză?

A banilor. Noi, românii, bulgarii, ungurii, chiar și americanii eram mai ieftini decât artiștii lor. Acolo, instrumentiștii și artiștii aveau alte reguli de pe vremea aceea. Dacă nu aveau, nu primeau o sumă de bani, puteau sta acasă și statul le dădea bani. Deci ei nu își permiteau să cânte sub un anumit nivel. Atunci, toate locurile libere trebuiau cumva ocupate. Noi ne duceam la schimb tot timpul cu trupe de bulgari, cehi... Noi, cei din Est, eram foarte ieftini, pentru că performam pe mult mai puțini bani decât ei. Dar, ne-am împrietenit cu mulți muzicanți de acolo. Niciodată nu ne lăsau să credem că le luăm pâinea de la gură sau ceva asemănător.

Turnee în străinătate, bani puțini în țară

Iar în cadrul Sfinx cum ați ajuns alături de Zoia Alecu?

La acea vreme, veneau niște impresari din nordul Europei, iar Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA) prezenta niște artiști în funcție de ce își doreau acei impresari. În zona lor, erau multe cluburi, localuri în care ieșeai să bei ceva și să asculți muzică, care erau legate de restaurante sau cazinouri. Sfinxul, care atunci se întorsese din Belgia, căutau să plece din nou. Cei de la ARIA nu te luau neapărat dacă erai bun în meserie, ci după ce îți verificau dosarul. Noi am avut noroc că eram două fete curate și am putut ieși din țară. Ne-am pregătit cu băieții de la Sfinx, am dat audițiile și le-am luat. Și așa a început un lung șir de turnee, programul făcându-se inițial pe nouă luni de zile, câte trei luni într-o țară: Suedia, Danemarca și Norvegia. Impresarul nostru era obligat să ne asigure tot ceea ce ne spusese, noi eram obligați să prestăm, dar totul contra cost. Din ce câștigam, el avea 15-20%, poate chiar mai mult, în timp ce ARIA ne lua jumătate din cât câștigam. Dacă noi câștigam într-o lună 3.000 de euro, 1.500 se duceau la ARIA. A doua zi de când ne întorceam în țară, pentru a nu ne lua Miliţia că avem valută, mergeam la ARIA, fiecare cu plicul lui. Am descoperit recent că banii și anii aceia din viața mea nu există pe hârtie, ca stagiu de cotizare la pensie, dar nu numai.

Cum era atmosfera socială înainte de Revoluție? Dar cea din lumea muzicii?

Toată lumea ajunsese la capătul puterilor în lunile dinaintea evenimentelor din decembrie. Prietenii mei muzicanți care rămăseseră în țară îmi povesteau că trăiau o nenorocire – nu mai aveau din ce să trăiască pentru că nu mai erau concerte. Îmi amintesc că și părinții mei stăteau la coadă să cumpere hârtie igienică, ouă sau altele. Aveam două ore pe zi programe la televizor, apa caldă venea rar. Pierdusem puțin contactul cu tot ce se întâmpla în țară din cauza plecărilor și eram siderată de situație. Când veneam în România, aduceam cafea, ciorapi, pixuri, săpunuri, gume de mestecat, țigări. Aveam voie să aducem în țară astfel de lucruri, dar într-o anumită cantitate. Noi abia așteptam să plecăm în turneu în octombrie. La mare mai găseai de lucru, dar nu ca la începutul carierei mele. Aveam prieteni pe la diverse hoteluri de pe litoral și îmi spuneau cum este din ce în ce mai greu pentru că nu mai aveau ce să le ofere turiștilor și era o sărăcie maximă, mai ales în ceea ce privește spectacolele și concertele, unde totul era la pământ.

Și cum ați aflat despre evenimentele care aveau loc în țară?

Eram în Arnhem, Țările de Jos, unde trebuia să cântăm la o discotecă foarte mare, și pentru că stăteam trei zile, ne închiraserăm o vilă chiar în oraș, deși de obicei călătoream toți într-un camion alături de scule. Într-o seară, după ce am cântat, ne strânseserăm cu toții în bucătărie și ascultam Europa Liberă. Practic, Revoluția o știu de la Europa Liberă. Nu am putut să comunicăm cu cei din țară, totul se închisese. Abia în jurul datei de 21 decembrie am reușit să vorbim cu cei de acasă, dar foarte greu și scurt. În Piața Revoluției se trăgea și îmi era tot timpul frică pentru părinții mei, care locuiau foarte aproape. Toate televiziunile, inclusiv olandezii, dădeau imagini cu ce se întâmplă în România, mai ales în Piața Revoluției, deci îmi vedeam blocul la televizor. Din când în când, dădeau imagini, iar prietenii olandezi ne traduceau: „În România, comunismul nu mai există...“. Nu am putut să venim acasă imediat. Conform contractului, trebuia să cântăm până în jurul Crăciunului și apoi să ne întoarcem în România, dar pentru că am văzut ce se întâmplă, ne-am dat seama că nu va fi bine să revenim acasă. Impresarul din Țările de Jos ne-a spus că multă lume vrea să ne vadă, mai ales după cele întâmplate: „Hai să-i vedem pe ăștia din România cu Revoluția“. Și așa am avut foarte multe concerte în acea perioadă, cu un succes răsunător. După ce ne vedeau cântând, erau mirați că suntem și buni. Mi s-a întâmplat de multe ori să văd astfel de atitudini: aveau impresia că suntem toți de sub coada vacii, că nu știm nimic, dar când le-am zis unor olandezi de Francis Ford Coppola credeau că este un nou parfum. Noi totuși am avut noroc să cunoaștem oameni buni în Olanda și ne-am făcut foarte mulți prieteni.

Popularitate în Europa

Iar în România când ați reușit să ajungeți?

Abia pe 12 ianuarie și am nimerit chiar în mijlocul protestelor de stradă. În fața Guvernului erau zi de zi oameni în stradă și am mers și noi. Eram toți fericiți că am scăpat și suntem liberi. Era o nebunie! Chiar în acea perioadă, când Armata încă păzea Televiziunea, am fost chemați să cântăm live în cadrul unei emisiuni, alături de alte trupe, dar a fost puțin înfricoșător, pentru că pe stradă încă se mai trăgea și își făceau griji cum să ne scoată din clădire. În săptămânile următoare, ne-am continuat turneele, chiar am avut o perioadă înfloritoare: am fost într-un arhipelag din Finlanda, ne-am reîntors în Suedia, unde deja aveam cotă după ce trecusem de la statutul de trupă de entertainment la cel de show act. Eram deja cunoscuți și ceruți de diverse cluburi în care mai cântaserăm. Pot spune că am cântat peste tot în Olanda. Însă țara care m-a marcat este Danemarca și îmi doresc să mă întorc în Copenhaga, unde mi se pare că oamenii trăiesc un dolce far niente, iar locurile sunt superbe.

Deci ați continuat să mergeți în turnee, chiar dacă între timp ați născut în Olanda. Cum a fost acea perioadă din viața dumneavoastră?

După ce am născut în Olanda, în ianuarie 1994, m-am întors în România, iar în aprilie am plecat din nou în turneu cu copilul după mine. Am fost din ’94 până în ’96 prin turnee, iar din acel an mi-am anunțat colegii că vreau să mă opresc pentru că nu mai puteam. Fiul meu avea deja 2 ani și ceva, trebuia să îl dau la grădiniță, îmi dădeam seama că nu mai poate sta doar între oameni mari și case provizorii. Plecam în turnee cu toate lucrurile după mine: de la țarc, căruț, pat, scăunel, jucării. Mașina mea era efectiv o casă. Când avea un an și ceva a trebuit să angajez o bonă, care venea seara la 8 să îl ia și îl aducea a doua zi dimineață la 6. După ce a început să meargă, a fost mai dificil. Apoi și alți membri ai trupei și-au îndreptat atenția spre altceva, în timp ce eu mă implicam foarte mult în viața lui Bubu.

Dar nu ați renunțat la muzică...

A fost totuși perioada din viața mea când am început să scriu și să compun piese pentru că aveam timp liber când dormea sau se juca. Practic, noi am continuat cu Sfinx Experience în România, dar nu și cu turneele din străinătate. Atunci ne-am propus prima dată să scoatem și noi un album.

Mesaj intelectual rasat

După atâția ani de turnee prin străinătate, cum vi s-a părut scena muzicală din România? Unde se situa la acel moment?

Diferea total de ceea ce se întâmpla în străinătate. Când ne-am întors, trupele pe care le știam cât de cât, precum Holograf, Iris sau Loredana cu Direcția, făceau o muzică foarte mișto și cu totul altceva față de ceea ce se întâmpla pe vremea lui Ceaușescu. Deja ne știam toți între noi și făceam turnee împreună și îl luam pe Bubu (n.r. – Bubu Cernea, fiul artistei) cu mine, era altă atmosferă. În prezent, lumea din industria muzicală poate că pare a fi prietenă, dar de fapt cred că prietenia se oprește la un soi de amiciție. Atunci când ne-am întors ne-a fost foarte greu să reintrăm pe piața locală. Ne știam cu Adrian Sârbu de dinainte de Revoluție, pe vremea când era operator, și am avut mare noroc cu Pro TV-ul, care încă nu se lansase. Le-am făcut jingle-urile, pe care le-am cântat live în noaptea de Revelion. Eram în două camere: într-o cămăruță era Ionel Tudor cu o mică parte din orchestră și cânta instrumental, iar noi cântam vocal, dar mai cu tendințe rock, toate jingle-urile. Astfel, am pătruns puțin mai ușor pe piață pentru că ei făceau toate spectacolele, PRO Revelioanele și așa mai departe.

Avea lumea gust pentru stilul pe care îl abordați în acea perioadă?

Lumea știa stilul Sfinx, un rock progresiv și o muzică mult mai greu digerabilă. Noi am încercat să mai ținem aceeași direcție muzicală, dar nu se mai putea pentru că eram deja două fete care cântam. Sfinx Experience s-a născut ca superband în care erau oameni foarte cunoscuți: am cântat cu Paul Ciuci la chitară, Laurențiu Cazan, apoi, o lungă perioadă, cu Adi Manolovici, cu Florin Ochescu, la clape cu Doru Căplescu, Doru Apreotesei. Fiecare eram foarte cunoscuți în felul nostru. De la Sfinx erau Mișu Cernea și Corneliu „Bibi“ Ionescu, adică basistul și toboșarul. La început, am încercat să ținem această direcție, dar nu mai mergea, trebuia să cântăm și noi cât de cât comercial. Cel puțin cu discul „Balkano“, care a fost începutul ieșirii noastre pe piață, am avut câteva piese care au plăcut foarte tare. Următorul disc, „Sfinxstanbul“, a fost o bătălie foarte mare între noi ca trupă pentru că eu nu voiam deloc să am chiar și gândirea de a lua manelele la mișto pentru a contracara valul. Culmea este că „Sfinxstanbul“ a avut succes, i-am făcut videoclip și multe alte piese de pe album au prins foarte tare la public pentru că Zoia făcea niște texte foarte pertinente. Erau piese cu un mesaj intelectual rasat și nu toată lumea se prindea cam ce vrem noi să zicem.

Dar de ce s-a destrămat trupa Sfinx Experience?

Ne-am dus fiecare în alte direcții pentru că ne era din ce în ce mai greu să ne vedem la repetiție. Când ești tânăr și ai toată viața înainte, faci o mulțime de lucruri, ești entuziasmat de tot. Dar la momentul destrămării, ne era foarte greu, fiecare avea treaba lui: Alin Oprea începuse Talisman, nu prea mai putea veni la repetiții, Mișu avea firma, Zoia începuse cu folkul, iar eu începusem școala de muzică. Nici nu mă mai regăseam în acea zonă la 40 de ani. Apoi am început să lucrez la emisiunile muzicale, care, împreună cu școala, îmi acaparau toată viața. Intrasem într-o altă lume și mi-am dat seama că trebuie să am mintea foarte clară. Trebuia să ascult, să văd niște oameni, să îi îndrum, dar nu să îi mint, iar în emisiunea-concurs trebuia să fiu foarte atentă la ce piese aleg să cânte astfel încât să nu fie puși într-o postură nepotrivită. Momentele rămân la televizor și nu voiam să sufere nimeni. Astfel, am cunoscut și am rămas prietenă cu o grămadă de oameni foarte talentați care chiar dacă nu au performat în continuare, au fost mulțumiți cu locul în care au ajuns. Oamenii pe care i-am cunoscut cred că ar fi avut loc în industria muzicală românească cu vârf și îndesat.

„Muzica se scrie cu creionul, nu cu mouse-ul“

Cum a început drumul dumneavoastră spre pedagogie?

În anul III la Conservator aveam Pedagogie, iar timp de trei-patru luni făceam practică în școli și universități. În școli era mai simplu, dar cel mai complicat era când îmi pica să mă duc la ASE în aulă și să găsesc studenți pentru a forma corul facultății ce trebuia să cânte în „Cântarea României“. Era complicat. Mergeam cu diapazonul în buzunar, luam tonul și îi puneam pe fiecare să cânte ca să îmi dau seama dacă este sopran, altist sau altceva. Ulterior, trebuia să îi învăț să cânte ceva care nu era după partitură pentru că nu știau să citească notele. Trebuiau să învețe melodia după ce le cântam eu, folosindu-se de memoria muzicală. La sfârșit, eu trebuia să prezint ca lucrare în examen un produs finit. Nu am simțit nicio secundă că am vreo înclinație pedagogică. În mintea mea a fost tot timpul ideea că voi fi o mare artistă pe scenă și că nu voi profesa niciodată. La multe cursuri nu mergeam pentru că nu mă interesau. Mai târziu, când am terminat cu trupa, mi-am dat seama că trebuie să fac altceva. Dar oricum, dinainte de a începe să cânt, tata m-a avertizat că nu ar vrea să mă vadă la 50 de ani machiată, cu roșu în obraz, cântând printr-o cârciumă, unde să mă ciupească unii de fund. Mi-a spus că am făcut totuși Conservatorul și trebuie să fac ceva după ce se duce etapa cu trupa. În plus, când trupa s-a destrămat, aveam un copil, trebuia să fac ceva.

Și astfel a apărut școala de muzică...

Eu mi-am făcut școala în primul rând cu scopul de a-i învăța pe oameni să cânte live. Dacă ești cântăreț trebuie să emiți corect niște sunete, să fii muzical, să le legi, să ai o melodicitate, sentiment, nu poți pocnind din degete. Pe lângă faptul că am făcut prima școală particulară de muzică care s-a deschis în România, în 1996. Într-un fel mă simt mulțumită și fericită știind că pe trei sferturi din soliștii pe care îi văd acum la televizor îi știu foarte bine și mi-au trecut prin mână, că au avut nevoie la un moment dat de serviciile mele sau de un sfat. În școală, îi îndrum pe oameni să studieze un instrument, pentru că dacă nu îți dezvolți auzul muzical nu ai cum să cânți vreodată sau să compui vreo linie melodică. Tu trebuie să auzi foarte bine în fiecare moment în care scoți un sunet pentru a putea fi în armonia respectivă. În acest sens te educi în primul rând cu studiul la un instrument. Apoi, dacă vrei să fii profesionist și să faci din asta o meserie, trebuie neapărat să știi puțină teorie muzicală. Astfel, când te duci în studio și lucrezi la piesa ta, poți avea niște idei. Ca să faci muzică, ai nevoie de talent, foarte multă perseverență, dar și să studiezi, să faci canto, să asculți și să te educi constant, pentru că gustul publicului se schimbă și mereu apare câte ceva nou.

Mai ales în ultimii ani, când industria pare dată peste cap pe de o parte...

Trebuie să punctez că în România toată lumea este songwriter, dar textele sunt groaznice. Cred că sunt câțiva artiști cu texte bune: Byron, The Motans, Emma, Irina Rimes și Carla's Dreams. Și Delia are câteva piese cu câteva texte la care am vibrat. În rest, totul este o nenorocire. Conceptul de songwriter, în România, este înțeles total greșit. Songwriting nu înseamnă numai să scrii versuri și să pui pe hârtie ceva ce simți sau textul să se inspire din ceea ce ai trăit, ci și muzică. Înseamnă să ai niște cunoștințe de muzică, să știi să îți armonizezi o linie melodică, să știi să faci o linie melodică. În prezent, foarte mulți fac o linie melodică și spun că sunt songwriteri. E ceva împotriva naturii. În compoziție scrie că mai întâi trebuie să faci linia melodică, apoi vine orchestratorul care ți-o armonizează, ți-o orchestrează – îți pune instrumentele potrivite. Ei bine, acum acest orchestrator nu mai este așa, ci producător. Însă producător înseamnă cu totul altceva, nu doar un studio și o placă de sunet. Cred că totuși muzica se scrie cu creionul în mână, ci nu cu mouse-ul în computer, pentru că nu știi note și faci pătrățele.